Data de 14 mai a fost declarată prin Legea nr. 127/2017 ca Zi naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, prilej de comemorare a celor care au îndurat ororile Gulagului românesc și s-au jertfit pentru idealul de libertate și credință.
Data aleasă amintește de noaptea de 14/15 mai 1948 când, la nivel național, s-a declanșat o amplă campanie de arestări, rămasă în memoria colectivă sub numele de „noaptea comunistă a Sfântului Bartolomeu”. „În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. (…) Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine”, se precizează în expunerea de motive a propunerii legislative.
Printre zecile de mii de români care au cunoscut temnițele comuniste (în perioada 1948-1964 cel puțin 91.333 de persoane au fost arestate, dintre care 73.636 au fost condamnate), bihorenii au ocupat și ei un loc de frunte pe această listă a suferințelor. Potrivit informațiilor specialiștilor, numărul victimelor din județul nostru clasa Bihorul în primele 10 locuri, cu un procent de 1,4%, procent rezultat în urma studierii fișelor matricole penale.
Prima oprire a bihorenilor în lungul lor drum carceral a fost la Securitatea din Oradea, care în anii ’50 ai secolului trecut s-a aflat pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală. În anii în care amploarea represiunii a atins cote alarmante în Bihor, inspectorul-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului a fost locotenent-colonelul Czeller Ludovic. Acesta a condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950. Strungar fierar, Czeller „a rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale”. Aurel Brazdă, fost deținut politic, îşi aminteşte că Czeller Ludovic a devenit în scurtă vreme spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat”. A fost caracterizat de către cei care i-au trecut prin mână ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii, care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Czeller s-a sinucis prin împuşcare la data de 3 iunie 1952 în cimitirul Bellu din Bucureşti.
Anchetele de la Securitatea din Oradea, care pentru unii au ţinut şi peste un an, se încheiau inevitabil cu semnarea declaraţiei de cele mai multe ori redactată deja. „Declarația definitivă am scris-o dictată, cuvânt cu cuvânt, de comandantul plut. major șef Rosman Adalbert și căpitanul de securitate Retezaru Ioan”, menţionează Ioan Brazdă, lucru întărit şi de către fratele acestuia, Aurel Brazdă, care povesteşte că încercările de a nega faptele ce i s-au pus în cârcă nu erau luate în seamă, discuţiile contradictorii încheindu-se cu imperativul: „Semnează!”. Ileana Popovici (căsătorită Suciu) menţionează faptul că e „mare lucru ca într-o discuție contradictorie să ți se dea posibilitatea ca acuzația care ți se aduce să o poți discuta și motiva. În fond, erau lucruri care se afirmau și le înțelegea fiecare după puterea lui de gândire și motivare”. Colegul de lot, Adrian Mărăscu, arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăii, izolare într-un beci”. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Felicia Mărăscu, în vârstă de 19 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie (1952 – n.n.), iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărî să semnez declaraţia”, mărturiseşte Adrian Mărăscu.
Munca anchetatorilor se încheia cu dosare doldora de declaraţii, confruntări, fişe personale, procese-verbale etc., „multiplicate în cinci sau şase exemplare” şi care erau apoi trimise la Bucureşti pentru ca organele centrale să-şi dea avizul în vederea trimiterii în judecată. Odată cu transmiterea dosarelor, anchetații părăseau şi ei cavoul Securităţii orădene spre alte locuri de detenție de pe harta Gulagului românesc.
Dr. Cristina Liana PUȘCAȘ, muzeograf,
Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal
