Astăzi e ziua in care românii pot sărbători în stil neaoș, dragostea. Intitulată Dragobete pică în fiecare an pe 24 februarie și este asociată nu doar cu iubirea, ci și cu începutul primăverii, începutul unui an mai bun din punct de vedere sentimental.
Dragobetele, un zeu tânăr al Panteonului autohton, este după legendă fiul Babei Dochia, reprezentând, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie.
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”zânul dragostei”, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților.
A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.
Tradiția spune că azi nimeni nu trebuie să fie trist sau să plângă, deoarece așa va fi tot anul și va atrage ghinioanele asupra lui. În schimb, trebuie să petreacă și să se veselască, pentru ca tot anul să îi meargă bine și să aibă parte de voie bună.
La sate, in urma cu ceva vreme, se organizau adevărate petreceri și baluri de Dragobete, pentru ca fetele și băieții să se întâlnească și să petreacă împreună. Unii strigau pe ulițe „Dragobetele sărută fetele”, pentru a anunța marea sărbătoare a iubirii. În aproape toate zonele ţării, dacă ziua era frumoasă, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.
