Urmăresc prin metode specifice prestația autorităților române față de valul (încă mic) de refugiați ucraineni ce fug de război și aleg să vină în România.
Concluzia de până acum – ZERO, sau mă rog aproape ZERO. Acesta este calificativul meu față de “performanța” logistică și de acțiune, sau mai bine zis de inacțiune a statului român.
Practic, dacă nu săreau și se jertfeau, așa cum continuă să o facă și azi, tot felul de asociații și persoane fizice române, iarăși ne umpleam de rușine și lipsă de umanitate în fața lumii. Bravo, respect și susținere, tuturor românilor care face ceva concret pentru refugiați.
Ciucă și cohorta lui mai bine stăteau pe fundul lor și nu mergeau în vizită în Vama Siret (!!!). Că atât a fost. O vizită cinică, strict de imagine. Dar și-a luat-o. Românii încet, încet se dezmeticesc, încet, încet se deprind să privească mai complex realitatea, încet, încet încep să deprindă tainele democrației, și încet, încet se deprind și cu gândirea critică. Încet, încet… Prestația concretă (de până acum) a statului român fața de refugiații ucraineni – ZERO, sau mă rog aproape ZERO…
Totuși, o explicație ar fi: Statul român nu dorește ca refugiații ucraineni să se simtă bine primiți și cu perspective în România. Dacă se poate, bine ar fi ca aceștia să dorească a tranzita doar România, pentru a se îndrepta spre societăți ce cu adevărat le pot oferi o perspectivă și un ajutor. Oricum însă, UMANITATEA este manifestarea primă și ultimă a condiției de om, pe care dacă nu o pricepi, și dacă nu a manifești în practică, în concret, nu ești decât un rumegător pe două picioare…
Rușine. Jalnic. Deocamdată asta văd…; la un moment dat, poate se va schimba (în bine) ceva…Prin cabinete știu că “se agită”…; deocamdată “a prostu…”
Dacian Palladi
