Șvabii plecați din România își păstrează tradițiile din secolul al XVII-lea până azi. La sfârșitul acestei săptămâni ei au sărbătorit cei 300 de ani de la sfințirea bisericii catolice din Peciu Nou (Ulmbach pentru șvabi și Ujbecs/Ujpecs în documentele maghiare).
Șvabi majoritar din Banat, dar și din Crișana și Transilvania, repatriați în Germania, sărbătoresc în fiecare an Kirchweih (sfințirea bisericii) din Ulmbach. Însoțiți de fanfară, și îmbrăcați în portul popular pe care îl păstrează cu sfințenie de sute de ani, ei au făcut străbătut o parte din Rechberghausen, satul în care mulți dintre ei au găsit o nouă casă, până la biserica catolică unde a avut loc slujba religioasă. După momentul solemn a urmat un scurt concert de muzică populară și dansuri șvăbești din Banat, pe care înaintașii lor le-au dus în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea în România.
Generația venită din România în anii 1970-90 încă vorbește limba română. Generațiile născute în Germania, indiferent dacă mai vorbesc sau doar mai înțeleg limba română, duc tradiția mai departe și o transmit și copiilor lor.
Foametea și sărăcia din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, după războiul de 30 de ani și invazia turcească, dar și după epidemia de ciumă au determinat șvabii și sașii să își caute un alt acasă pentru a duce o viață mai bună. Ei au acceptat oferta monarhiei habsburgice și s-au stabilit în Banat, Sud-Estul Ucrainei, dar și în Rusia, unde au desecat teritorii și le-au transformat în terenuri agricole. Ei au adus de asemenea credința, tradițiile populare și meșteșugurile de acasă.
Așa cum se întâmplă în cazul majorității imigranților, prima generație a cunoscut în continuare sărăcia, foamea și moartea, dar generațiile următoare au reușit să își facă un rost și să dezvolte și regiunea în care s-au stabilit.
Daniela Stoica
