Mesajele episcopilor. Ce le transmit credinciosilor de Paste episcopii ortodox si greco-catolic din Oradea

Posted on

SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2016

Din darul lui Dumnezeu Episcopul ortodox român al Oradiei, iubitului cler, râvnitorilor viețuitori ai vetrelor de sihăstrie și evlavioșilor credincioși dreptmăritori din străvechiul pământ românesc al Bihorului, din Crișana, har, binecuvântare și pace de la Dumnezeu-Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi, prețuire, părintească dragoste și îmbrățișare bucuroasă în Duhul Sfânt!

Hristos a înviat!

Preacuvioși și Preacucernici părinți, cuvioase maici și iubiți credincioși și credincioase,

În lumina învierii Mântuitorului suntem din nou împreună, în mare zi de praznic, mărturisind înaintea întregii lumi credința noastră puternică în minunea învierii Domnului, început și chezășie a propriei noastre învieri. Deși mulți ani au trecut, cu toate că vremurile nu sunt nici acum prielnice, în pofida valurilor de tăgăduire, neîncredere sau chiar ostile, bucuria din sufletele noastre este mereu vie, înnoită, întărită cu negrăită putere de Sus, ba chiar contagioasă înspre cei ce se încumetă să se apropie de noi, creștinii, luând parte, fie și de departe, la sărbătoarea biruinței vieții asupra morții, luminii asupra întunericului, prin învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos.

Profeții falși ai duhului antihristic, vestitorii încrâncenați ai așa-zisei morți a lui Dumnezeu, solii mincinoși ai structurilor oculte de tot felul s-au ostenit în zadar, de prea multă vreme, încercând să convingă pe cât mai mulți că noi nu am avea dreptate. Le-au venit și le stau și acum în ajutor ideologii înșelătoare, mecanisme sofisticate și extrem de costisitoare și, vai, îndeosebi oștiri întunecate de mercenari și năimiți din toate neamurile și din toate păturile sociale, având un singur scop: sufocarea speranței din inimile oamenilor. Numai că armiile triste ale deznădejdii nu au înțeles nimic din bunătatea lui Dumnezeu, Dumnezeul cel Viu și nemuritor, pentru că nu pot să se apropie de Mielul lui Dumnezeu, Care ridică asupra Sa păcatele lumii și, astfel, rămân uimiți când văd că, după atâtea atacuri și asedii, atentate și prigoniri, calomnii și îndemnuri la ură, bucuria noastră, a creștinilor, rămâne neîntinată.

Atâta energie consumată în zadar pentru a distruge o putere ce nu poate fi distrusă, pentru a ucide o credință imposibil de ucis, pentru a nimici entuziasmul cu neputință de învins, ba chiar molipsitor, toate, puterea, credința și entuziasmul, aparținând celor ce cred și Îl mărturisesc pe Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, pe Mielul și Păstorul Iisus Hristos, ca Domnul și Mântuitorul. De unde nepriceperea forțelor întunecate și risipa de mijloace și metode pentru defăimarea creștinismului și a civilizației Crucii și Învierii? Din incapacitatea de a înțelege că bucuria creștină nu este din lumea aceasta, nu vine de la noi, depășește limitele minții omenești și, totuși, se manifestă în lume, sălășluiește în noi și se exprimă prin felul nostru, creștinesc, de a fi.

Preaiubiții mei,

Încercările prin care trecem nu sunt o noutate în creștinism. Mântuitorul Însuși, vorbind despre prigonirile viitoare și despre ajutorul de Sus, prin Duhul Sfânt Mângâietorul, în cuvântarea de despărțire de ucenicii Săi, la Cina cea de Taină, a spus: „în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Biruința Sa este învierea din morți, pe care o serbăm cu multă și mare bucurie, o bucurie care ne vine de Sus, de la Duhul Sfânt, Care ne întărește, ne exaltă, ne entuziasmează, ne transmite tainic certitudinea biruinței vieții asupra morții, prin învierea din morți a Mielului junghiat pentru păcatele lumii, pentru transgresiunile umanității, pentru căderile oamenilor, Domnul nostru Iisus Hristos, Păstorul și Mielul de jertfă.

De altfel, El Însuși neînțeles, ofensat, batjocorit, umilit, urât, judecat și, în cele din urmă, condamnat la moarte, ca tristă răsplată pentru tot binele făcut orbilor, șchiopilor, leproșilor, păcătoșilor, bolnavilor incurabili, morților. În locul recunoștinței, ura, în locul binecuvântării, blestemul, în locul mulțumirii, umilința extremă, batjocura și moartea prin spânzurare pe lemn, într-un exercițiu al defăimării greu de înțeles, într-o pornire blasfemiatoare și infamă, amnezică și răutăcioasă, imposibil de urmărit prin logica simplă omenească. Și, totuși, El S-a dat pe Sine Însuși de bunăvoie, ca un miel nevinovat jertfit pentru păcatele noastre, El, Cel imaculat, Cel fără de păcat. Și dacă Domnul nostru, pentru toate greșelile și neputințele oamenilor, a fost dat morții, fără de păcat fiind, atunci noi, cei mulți și păcătoși pentru care a murit Hristos pe Cruce, și mai ales noi, cei numiți cu numele Său, oare nu înțelegem că și nouă, la fel ca și înaintașilor noștri în credință, ne sunt adresate cuvintele hristice: „dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan 15, 18)?

Dar toate suferințele și umilințele îndurate de sărmanii creștini în toate timpurile și în toate locurile, din partea tuturor potrivniciilor din lumea aceasta trecătoare, cu împărați și domni care azi strălucesc și mâine sunt cenușă, nu se compară cu făgăduința lui Dumnezeu făcută credincioșilor Săi care vor răbda până la sfârșit, rezistând eroic tuturor năpastelor și loviturilor dinspre cei ce încă nu s-au arătat, dar vor veni, cei „zece împărați care încă n-au luat împărăția, dar care vor lua stăpânire de împărați, un ceas, împreună cu fiara. Aceștia au un singur cuget și puterea și stăpânirea lor o dau fiarei. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor și Împăratul împăraților, și vor birui și cei împreună cu El – chemați și aleși credincioși” (Apocalipsa 17, 12-14). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, înomenit, Domnul nostru Iisus Hristos ne învață ce să facem în împrejurările de orice fel care se abat asupră-ne, nu de puține ori întristându-ne, de aceea, la El, „Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi-născut din morți și Domnul împăraților pământului”, „Care ne iubește și ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre prin sângele Său” (Apocalipsa 1, 5), să alergăm în căutarea răspunsului: „fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2, 10).

Frați creștini,

Chiar dacă nu sunt ușoare vremurile pe care le trăim, timpurile pe care le străbatem, Mireasa Mielului, Biserica cea Sfântă a lui Hristos Iisus Domnul și Mântuitorul, atât de împresurată acum, rămâne în lume ca făclia ce luminează pe vârful muntelui, farul călăuzitor al celor de pe mare departe, steaua de dimineață a tuturor celor rătăciți. În Trupul tainic al Miresei Mielului suntem și noi, cei botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, cuprinși. Suferințele fraților noștri din Orientul Apropiat și Mijlociu sunt și suferințele noastre, durerile fraților noștri marginalizați, umiliți, excluși, în societățile puternic secularizate și așa-zis umaniste, sunt și durerile noastre, atunci când copiilor le este oprită predarea învățăturii de credință, suntem și noi răstigniți, când fraților și surorilor noastre le este interzis portul cruciuliței baptismale la gât sau angajarea pentru că aparțin credinței în Hristos, suntem și noi umiliți. Ori de câte ori moare un creștin cu moarte martirică, sub loviturile barbarilor călăi, suntem și noi martirizați. Pentru că suntem ai lui Hristos și El suferă, rabdă și Se răstignește în suferința, durerea, umilința și moartea oricărui discipol al Său. Dar, mai presus de toate, aduce cu Sine lumina Învierii, lumina speranței.

De aceea, dragii mei, orice înfrângere a noastră, prin puterea lui Hristos Invincibilul, se transformă în biruință. „Fericiți cei ce plângeți acum, că veți râde” (Luca 6, 21). De unde ne vine încrederea aceasta, de unde puterea de a spera când totul se năruie împrejur și spaimele ne cuprind? Din lumina Celui ce a înviat din morți, din lumina învierii lui Hristos Mântuitorul. Lumina cerească ce vine în fiecare an, la slujba Învierii în biserica Sfântului Mormânt și a Sfintei Învieri din Cetatea Sfântă a Ierusalimului, la Paștile ortodox, lumina dumnezeiască și nematerială ce aprinde luminile pe mormântul gol al Mântuitorului și mulțimea fără număr a făcliilor purtate de pelerinii din toate neamurile dreptcredincioase, lumina ce ne încredințează că Dumnezeu ne poartă de grijă, ne iubește, ne mângâie, ne iartă, umple de căldură, de mângâiere duhovnicească, de lumină lină, de balsam, inimile noastre credincioase. Lumina mormântului gol, martor al morții și învierii lui Hristos Iisus Domnul, lumina giulgiului de îngropare, martor al morții și învierii lui Hristos Mântuitorul, lumina cinstitului lemn al Sfintei Cruci, împărțit de Sfânta Elena și împrăștiat apoi pe fața întregului pământ, lumina bucățelelor din cuiele în care a fost pironit preacurat Trupul Domnului Hristos, toate luminile ce ne întăresc, lumina cea mare a Dătătorului de lumină, Care S-a arătat și lumea a luminat, o luminează și o va lumina în vecii vecilor, este lumina speranței noastre.

Și dacă avem nădejde, dacă ne putem bucura, dacă ne lăsăm luminați de Cel ce a biruit moartea, este pentru că, da, noi credem. Credem cu tărie și mărturisim, sfidând prigoanele și interdicțiile, gata să pierdem tot, dar nu și sufletul, credem și ne încăpățânăm să rezistăm, la fel ca și cei dinaintea noastră, cu seninătate, cu demnitate, plini de speranță, luminați de credință, încălziți de dragostea Celui ce a murit pentru noi, El, Cel fără de păcat, ca să ne scoată pe noi, cei mulți și păcătoși, din păcatele noastre. Și, fără a judeca pe cineva, înțelegând totuși ce se întâmplă, cu bucurie mare, îi îmbrățișăm pe toți și pe toate, le zicem frați și celor ce ne urăsc, îi binecuvântăm și pe cei ce ne ocărăsc, le zâmbim și celor ce ne fac să plângem, pentru că și pentru ei a murit Hristos Domnul, iar noi credem cu tărie, că și prin răbdarea și smerenia noastră, puterea lui Dumnezeu îi va întoarce la El și pe cei ce acum Îi întorc spatele, măcar pe unii, pe cei mai simțitori sufletește, care nu au renunțat cu totul la viața cea veșnică, o caută, se mai întreabă, mai speră. Pentru noi, însă, acestea sunt, oricât ar părea de bizar pentru cel ce nu poate să creadă, încă, certitudini. Certitudinea învierii lui Hristos, Întâi-născutul din morți, Înaintemergătorul nostru în toate. Speranța ce se naște din certitudinea învierii Domnului nu poate fi ucisă. Ea este un rod binecuvântat al Învierii. Restul se înțelege de la sine, iar alte cuvinte sunt de prisos.

Pentru aceasta, scumpi inimii mele părinți și maici, frați și surori, fii și fiice, să ne bucurăm, împreună să prăznuim și duhovnicește să ne veselim că lumină mare a răsărit lumii prin învierea Mântuitorului. Să transmitem cu scumpătate tezaurul acesta copiilor noștri, tuturor celor ce vin după noi și să nu lăsăm nimic sub soare să ne strice sărbătoarea, lumina, bucuria curată și sfântă și să vestim, cu toții laolaltă, lumii întregi, și celor ce cred și celor ce (încă) nu vor să creadă că: Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

împreună-prăznuitor și smerit rugător,

† Sofronie al Oradiei

în al zecelea an curgător al arhipăstoririi în ținutul strămoșesc al Crișanei, în Bihorul străbunilor noștri evlavioși și de Hristos iubitori

Dată în reședința noastră episcopală din Cetatea Oradiei Mari, la sărbătoarea sărbătorilor, Învierea Domnului, în Anul Mântuirii 2016, Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox și anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești, în Patriarhia Română.

……………………………………………………………………………

Scrisoarea Pastorală a Preasfinţiei Sale Virgil Bercea la Sărbătoarea Învierii Domnului 2016

Dragi credincioşi,
În această dimineaţă clopotele sună mai tainic decât în alte zile, mai dulce şi mai luminos, pentru a ne aduce aminte şi pentru a ne deştepta la o nouă viaţă; clopotele cântă şi, sub cupola lor sonoră, mirarea noastră creşte; clopotele bat în turnurile bisericilor, dar bat şi la poarta sufletului nostru pentru a ne îndemna să ne ridicăm, să mergem şi să vestim lumii că mormântul este gol, că Hristos a Înviat. Nu ne simţim singuri căci avem ca model pe femeile mironosiţe, pe Petru şi pe Ioan (cf. Io 20, 2-8). Vestea Învierii Domnului îi face pe Apostoli să rememoreze tot ce au trăit împreună cu Hristos, să-şi aducă aminte că El le-a vorbit: de patimă, de răstignire, de înviere; să-şi aducă aminte că atunci erau sceptici şi nu au crezut. Vestea Învierii îi face pe Petru şi pe Ioan să se ridice, să se elibereze de teamă şi de orice îndoială – să se ridice şi să meargă cu grăbire. Ei, Apostoli aleşi de Domnul, erau oameni ai spaţiilor mari şi deschise, erau oameni ai mării şi ai orizontului fără de sfârşit, erau oameni liberi, dar acum, în urma evenimentelor recente întâmplate, a răstignirii de pe Golgota, erau stăpâniţi de teamă. Şi totuşi, la vestea Învierii s-au sculat, s-au ridicat, s-au eliberat de orice înfricoşare, de orice teamă. Petru a fost primul care „a ieşit” (Io 20, 3) iar apoi Ioan s-a ridicat şi el, şi „alergau împreună” (Io 20, 4). Înaintea lor, au fost şi au găsit mormântul gol şi şi-au învins teama, mironosiţele. De fapt, aceasta este într-un fel învierea lor: a mironosiţelor şi a lui Petru şi a lui Ioan. În momentul în care s-au ridicat, s-au eliberat de frică – atunci au înviat; în clipa în care s-au sculat, au întrezărit speranţa şi au redobândit libertatea care-i caracteriza – atunci au înviat; în momentul în care au început să alerge, deja erau ei ca dinaintea patimii şi a morţii lui Isus şi, alergând, se îndreptau spre lumină, lumina cea fără de sfârşit – spre învierea lor proprie.
Ajuns la mormânt, Ioan şi apoi Petru „s-au plecat, au văzut” şi s-au minunat, „mirându-se”(cf . Lc 24, 12). Mormântul era gol, giulgiurile împrăştiate, lumina inunda totul şi, mai ales, inimile lor s-au mirat şi au înţeles că Domnul a Înviat (cf. Io 20, 5-7)! În acel moment speranţa reînvie, tristeţea dispare, în Domnul sunt iarăşi liberi, cu Domnul se deschide evul nou, al credinţei şi al speranţei mântuirii.
Dragii mei,
„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” (1), spune cronicarul. Vedeţi ce vremuri tulburi trăim! Valuri migratoare de oameni în căutarea unei vieţi mai bune şi a unei vieţuiri mai liniştite; culturi şi civilizaţii care se întâlnesc, se confruntă şi nu reuşesc să armonizeze; războaie şi ură semănate prin toate colţurile pământului; sinucigaşi care, neştiind ce este iubirea şi iertarea, seamănă moarte, necazuri, doliu şi suferinţă; creştini agresaţi, terorizaţi sau chiar ucişi ori alungaţi din locurile care sunt leagănul credinţei lor; oameni săraci, umiliţi şi abandonaţi la periferia societăţilor – spaima, frica şi teroarea sunt, din nefericire, iarăşi la ordinea zilei. Toate acestea le auzim în timp real, le vedem pe toate canalele media, le trăim şi noi în nesiguranţa şi teama zilei de mâine. Această realitate nu face altceva decât să transforme sufletele noastre în morminte triste peste care sunt aşezate alte şi alte pietre de mormânt care ne apasă şi ne fac prizonieri ai vremurilor tulburi şi neaşezate.
„Lumea nu poate fi salvată decât de oameni care refuză agresiunea, de oameni care sunt atenţi cu cei din jurul lor şi sunt milostivi cu cei nefericiţi, de oameni care ştiu să răspundă întotdeauna răului cu dragoste şi iubire” (2). Aceşti oameni se revendică de la demnitatea de a fi cu adevărat creştin, de „servitori ai bucuriei şi ai speranţei prin dragoste” (3).
În acest context vă îndemn să ascultaţi cântarea clopotelor din dimineaţa Învierii; vă îndemn să vă ridicaţi, să mergeţi, să vedeţi şi să vă minunaţi în faţa mormântului gol al lui Hristos, devenit izvorul Luminii, al Vieţii şi Bucuriei. El, Domnul, ne poate elibera, şi ne eliberează de orice frică, El ne poate reda speranţa şi încrederea, cu El trăim şi suntem oameni ai păcii şi ai iubirii.
Dragi credincioşi,
Îl vedem pe Petru mirându-se (cf. Lc 24, 12) şi minunându-se de mormântul gol şi de lumina strălucitoare; le vedem pe mironosiţele femei „nedumerite” (cf. Lc 24, 4); îl vedem pe „celălalt ucenic” (cf. Io 20, 4), pe Ioan, „aplecându-se” spre mormântul gol şi îi vedem pe toţi Apostolii, în aceeaşi zi a săptămânii, că „s-au bucurat (…) văzând pe Domnul” (cf. Io 20, 20). A Înviat Hristos! „Este viu şi doreşte să fie căutat printre cei vii iar noi (…) suntem trimişi pentru a purta lumii, cu mirare şi cu stupoare, vestea cea bună a Învierii (…) suntem îndemnaţi să ne aducem aminte de Hristos şi de Cuvântul viu al lui Dumnezeu care ne cheamă şi ne trimite, pe fiecare în parte, în această istorie contemporană (4)”. Miraţi-vă şi mâhniţi-vă, precum Petru şi precum mironosiţele femei, de toată suferinţa şi de toate nedreptăţile zilelor, de toate abuzurile făcute de aceşti asasini descreieraţi, iar nu de oameni, mai degrabă purtători de demonie şi prăpăd; miraţi-vă şi vă mâhniţi, dar rămâneţi aproape de cei în suferinţă şi daţi-le o mână de ajutor, mângâiaţi pe cei rămaşi singuri cu durerea lor, „aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit Hristos” (cf. Lc 24, 6), aduceţi-vă aminte de bunătatea Lui şi de cuvintele Lui; fiţi fiecare dintre voi o „santinelă a dimineţii (5)”, un „străjer al dimineţii” (cf. Is 21,11-12), o lumină în întunericul zilelor noastre. Fiţi santinele şi străjerii care ştiu să citească semnele timpurilor şi să le interpreteze în virtutea Evangheliei lui Hristos cel Înviat. Biruiţi în bine şi în adevăr, în dreptate şi bucurie, în iubire şi iertare, biruiţi în Înviere! Speranţa nu moare niciodată! Frica nu poate pune stăpânire pe inimile noastre! Hristos cel Înviat este speranţa noastră şi este credinţa noastră tare!
Dragii mei,
Problemele există şi ne cer răspunsuri urgente, mereu altele vor veni să solicite implicarea conştiinţei şi a faptelor noastre, sub imperativul binelui şi al iubirii aproapelui. Acum însă e dimineaţa Învierii şi cântecul clopotelor e asemeni unui psalm al tuturor inimilor, ne ajută să ne ridicăm, să ieşim din amorţire şi din toropire; acelaşi dangăt de clopote ne însoţeşte pe drumul către învierea noastră dacă suntem încredinţaţi de Învierea lui Hristos; iar mirarea şi minunarea lui Petru şi Ioan va deveni a noastră iar noi vom şti să rămânem mereu aproape de tot omul. Curajul credinţei învinge teama! „A înviat! … Nu vă înspăimântaţi!” (cf. Mc 16, 6).
În trecerea grăbită a „clipei celei repezi ce ni s-a dat” pentru a fi în lume trebuie, totuşi, să ne facem timp să „plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură” (cf. Rm 15,12), să ştergem lacrima şi să alinăm durerea de pe orice faţă, cu milă şi îndelungă răbdare. În vâltoarea acestei lumi să nu uităm de prieteni şi de cei dragi, să nu uităm de darul vieţii şi al mirării şi „să iertăm toate pentru Înviere, să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”! (6)
În acest spirit vă doresc Sărbători pline de har şi binecuvântări de la Domnul şi vă salut cu salutul pascal: Hristos a Înviat!

Distribuie informația
Alte știri

This will close in 6 seconds