Auzim de multe ori sintagme de genul, „Tu ești schimbarea”, „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”(Mahatma Gandhi). Perfect de acord doar că uneori, mai des de cât ne-ar plăcea să credem, noi suntem cei schimbați. De către mediul în care trăim, de către situațiile prin care trecem, de către oamenii din jur. Pot spune că cea mai importantă realizare a mea de până acum este reușita la extrem de solicitantul examen de admitere la Universitatea de Medicină din Viena, dar și faptul că am „supraviețuit” primului an.
Nu am fost niciodată radicală, genul de persoană care să critice tot ceea ce inseamna sistemul educațional și sanitar al țării. Au existat lucruri care să mă nemulțumească, însă au fost și multe aspecte pe care până acum nu le luam în seamă, pe modelul „lasă că merge și așa”. Doar că atunci când vine vorba de educația și formarea ta profesională, indiferent de domeniu, nu ar trebui să fie loc de „lasă că merge și așa”. Niciunde nu este totul perfect, nicăieri nu curge laptele și mierea sau se plimbă câinii cu covrigii în coadă, vorba românului, dar după ce am trecut printr-un an de medicină în Austria, cu absolut toată părerea de rău, sunt convinsă că a fost alegerea corectă. Totul se concentrează pe student, să rămână acesta cu ceva în urma unui curs sau a unui seminar, să nu meargă doar de dragul de a avea de unde veni pentru că, luând în considerare volumul materiei, chiar nu prea ai timp de pierdut. Profesorii, având majoritatea dintre ei titlul de „Profesor emerit”, sunt deschiși și calzi, dar acest lucru până în punctul în care s-ar crea o apropiere nefirească între student și Profesor. Nimeni nu își permite să se „tragă de șireturi” cu o persoană care impune respect prin rezultatele sale, dedicându-și cariera cercetând și descoperind funcții ale aparatului Golgi, studiind procesul de îmbătrânire, fiind anatomist(titlu pe care în România nu îl deține nimeni) și cercetând variațiuni ale organelor în funcție de regiunea geografică de proveniență, patologie etc sau scriind o carte din care se învață în întreg spațiul vorbitor de germană. Profesori pe care ai plăcerea să îi vezi la catedră.
Un alt aspect pe care îl apreciez la sistemul austriac este confidențialitatea. Într-o lume în care totul tinde să devină public și la vedere, confidențialitatea în principiu a notelor cred că este un subiect esențial. Notele sigur că reflectă, într-o anumită măsură, cunoștințele, varianta copiatului fiind mai mult decât exclusă deoarece tentativa se notează într-o anexă a certificatului de absolvire. Depinde, însă, de fiecare cum știe să își expună cunoștințele, iar prin faptul că doar tu îți primești nota pe platformă și pe mail se elimină concurența specifică sistemului nostru de învățământ. Nimeni nu este, până la urmă, obligat să știe despre tine pentru că tu nu concurezi cu X-ulescu, tu concurezi cu tine, iar dacă faci tot ce poți pentru a fi cea mai bună variantă a ta, vei fi, în primul rând mulțumit și, în final, recompensat. Dacă nu, îți vei cunoaște punctele slabe și vei ști unde să lucrezi, iar asta te privește doar pe tine. Tot în condițiile în care accentul se pune pe individualitatea studentului, nu există o bibliografie. Există, bineînțeles, cărți recomandate care cuprind materia tratată la curs, dar studentul are libertatea de a-și alege din ce să învețe, pentru că, la final, nu contează ce carte a parcurs din scoarță în scoarță, ceea ce contează este cu ce a rămas prin propria sa capacitate de sinteză și de decelare a esențialului de detaliu. Bineînțeles, nimeni nu se naște învățat, la o primă vedere este mai ușor să ți se spună de unde să citești, mai ales atunci când te dai cu capul de volumul imens de materie, dar cu multă seriozitate și conștiinciozitate, totul este posibil.
Contrar opiniei generale asupra faptului că „în vest nu te lasă să pui mâna pe pacient”, sistemul austriac te obligă abia din anul 2 la practica de vară, iar acest lucru pentru că la finalul anului 2 ți se testează capacitățile practice, începând de la anamneză, la recoltarea sângelui, până la suturi, astfel corpul medical fiind asigurat că nu stai și sprijini pereți ci chiar știi să faci lucruri de bază.
Trecând într-o altă sferă, nicio schimbare a mediului nu este ușoară, cu atât mai mult cu cât te rupi de familie, de prieteni, de orașul natal și tabieturile tale și ajungi într-o lume complet nouă în care, la 19 ani, ești pe picioarele tale și trebuie practic să îți construiești o viață. Nu am realizat până acum cât sprijin emoțional îți conferă practic confortul familiei și al prietenilor, iar lipsa acestuia te călește într-adevăr. Dar este, după părerea mea, o necesitate pentru a conștientiza că nu ești întru totul stăpân pe propria persoană până nu te vezi doar tu cu tine în fața unei situații complet noi.
Am fost întrebată de multe ori dacă doresc să mă întorc, iar incertitudinea caracteristică vieții noastre mă obligă să răspund întotdeauna la fel: „Nu știu încă, nu doresc să exclud nicio opțiune, dar momentan mă bucur și apreciez întru totul situația în care mă aflu”. Pentru că niciodată nu știm unde ne va duce viitorul, nu știm nici cât va dura, dar datoria noastră este de a face ceea ce credem noi că este mai bine și de a ne bucura de fiecare clipă. Carpe Diem!
