Încă o dată ne găsim zilele acestea în pragul începutului postului premergător și pregătitor al serbării venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, Postul Nașterii Domnului sau Postul Crăciunului, cum este îndeobște cunoscut. O perioada ce se întinde pe parcursul a 40 de zile, începând de fiecare dată în 15 noiembrie și încheindu-se cu Ajunul Sfintei Sărbători, în 24 decembrie. Un post luminos, al bucuriei, mai ușor decât cel al Sfintelor Paști, cu multe dezlegări la pește, untdelemn și vin [în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie – 16 decembrie, în zilele de prăznuire a Maicii Domnului (21 noiembrie și 9 decembrie) și a unor sfinţi cu cinstire locală sau în întreaga lume ortodoxă, precum 30 noiembrie (Sf. Ap. Andrei), 4 decembrie (Sf. Varvara), 5 decembrie (Sf. Sava), 6 decembrie (Sf. Nicolae), 7 decembrie (Sf. Filofteia), 18 decembrie (Sf. Cuvios Daniil Sihastrul), 20 decembrie (Sf. Ignatie Teoforul)], un post al colindelor și, odată cu ele, al înfiorării sfinte a copilului din noi, indiferent de vârsta la care ne găsim.
În fapt, o nouă invitație pe care ne-o face Biserica la căutarea echilibrului pe care-l pierdem adesea adânciți în tumultul vieții de zi cu zi, la (re)așezarea în starea de împăcare cu Dumnezeu, cu cei de lângă noi și, foarte important, cu noi înșine, la (re)dobândirea înțelesului profund al vieții ca dar al lui Dumnezeu, menită a fi trăită în bucuria părtășiei cu întreaga zidire pe care Părintele ceresc, Creatorul a toate, a adus-o la existență pentru noi și numai pentru noi. În părtășie și nu în dependență, în libertate de alegere conștientă și asumată și nu în înrobire față de bunurile acestei lumi, fie ele bucate alese, fie băuturi fine, fie plăceri fizice sau de orice altă natură…
În esență, postul chiar acest lucru urmărește: să ne apropie de Dumnezeu, atunci când, fără să vrem și poate fără să știm, ne-am pierdut printre lucrurile lumii, devenind simpli și grăbiți consumatori ai lor, fără a le mai întrezări măcar dimensiunea grăitoare a bunătății lui Dumnezeu, Dăruitorul, cu noi.
Înțelegem atunci că renunțarea de bunăvoie la anumite mâncăruri (cele de origine animală) și băuturi, o jertfă presupusă de post, nu este nicidecum un scop în sine, fiindcă postul nu este un simplu regim alimentar, ci doar un preambul al transformării interioare, a sufletului și a minții, o treaptă a pocăinței, care va duce mai apoi la schimbarea perspectivei asupra lumii, schimbarea modului de a ne raporta la aceasta și la Dumnezeu.
De aceea postul este însoțit întotdeauna de rugăciune, de fapte bune, de participarea, pe cât ne stă în putință, la slujbele Bisericii, de spovedanie și de împărtășanie, toate acestea, împreună, ajutându-ne să ne conștientizăm patimile (dependențele de orice fel), să luptăm pentru a ne elibera de ele, să ne deschidem mai mult unii spre alții și spre lucrarea harului lui Dumnezeu în/cu noi.
Nu în ultimul rând, într-o lume în care se cultivă foarte mult imaginea şi afirmarea de sine, precum cea în care noi trăim, e bine de știut că postul, sub toate aspectele lui, se cere a fi un act de mare discreţie, o lucrare lăuntrică, fără dorinţa de a impresiona pe cineva, nici măcar pe Dumnezeu, sau de a atrage atenţia, o manifestare sinceră a iubirii faţă de Dumnezeu și o căutare profundă a sensului adevărat al existenței noastre pământești.
O astfel de lucrare profundă, ne va pregăti cu adevărat pentru înțelegerea și trăirea Crăciunului ca pe sărbătoarea întâlnirii noastre reale cu bunătatea și sfințenia lui Dumnezeu, care se face Om pentru a-mi aduce mie, omului, pace, bucurie, mântuire.
Pr. Radu Valer Rus
