De ce creează artiștii instalații? Cum se justifică acestea? În esență, instalația se justifică atunci când artistul simte că mediile tradiționale ale picturii și sculpturii nu sunt suficient de adecvate pentru ceea ce vrea el să exprime. Instalația, pe de altă parte, apare și ca o revoltă împotriva discursului artistic tradițional, propunându-și să readucă arta mai aproape de o experiență intuitivă, astfel încât să se conecteze mai direct cu realitatea privitorului. Tehnicile utilizate au potențialul de a implica activ publicul, transformând privitorul pasiv într-un participant activ.
Alexandru Antik este prezent la această expoziție cu trei lucrări. Macheta unei discuții familiale este o instalație ironic-documentară care urmărește procesul creativ al instalației, un demers de creație, de la invitația artistului la o expoziție și până la închiderea expoziției respective. Îmbinând într-o dedublare ironică conceptualul și cotidianul, artistul se constituie și ca o instanță exterioară întregului proces, oscilând între contemplare și implicare.
Zsolt Bodoni este present cu un proiect multimedia. Este un excepțional Pictor. Avem acces la imaginile pe care acesta le-a creat de-a lungul timpului. Intrând în spațiul proiecției ne conectăm automat și noi la această bază de date, iar sucesiunea imaginilor, reglată de pulsul artistului, are un efect kathartic, de vis, halucinant aproape. E ca și cum am intra pentru câteva clipe în mintea artistului, imaginile inoculându-ni-se cu o forță căreia cu greu îi putem rezista.
Pentru a-și construi instalația, intitulată Reconstrucție. Zidire, Rodica Indig a salvat fragmente de stucaturi, vitralii, cenușă, urme ale incendiului Palatului Episcopal din Oradea. Din fragmente/urme ale unei tragedii, acestea se metamorfozează în urme purtătoare ale unei memorii esențiale, urme care trebuie ocrotite pentru că ele trebuie să stea la temelia unicului dialog care poate asigura sănătatea noastră existențială: dialogul dintre trecut-prezent si viitor.
Tripticul vertical al Andreei Buzási(Tryptichon) face aluzii ironice la perspectiva privitorului aflat în fața unei creații artistice, dar și unele mai profunde la condiția omului contemporan.
Această deplasare a accentului dinspre divin spre ego este accentuată în mod subtil și prin modul in care artista folosește foița de aur in cele 3 cadre, de la ceva care înconjoară, care împregnează totul (sus) la ceva care este în noi (mijloc), și care a ajuns să fie în cadrul de jos doar un gen de ramă …
În instalația cu conotații existențialiste delete_in advance. Incursiune într-o digestieimposibilăErzsébet Dobos vorbește despreun cu totul alt gen de memorie. Figurinele antropomorfe create de artistă sunt contorsionate, purtatoare ale unor “cicatrici” care apar ca o consecință inevitabilă a memoriei lumii în care trăim. Dacă ”cicatricile” incendiului din instalația Rodicăi Indig pot și trebuie salvate, ”ridicate” în lumină, în acest caz ele dau formă intoxicării cu ”întunericul” acestei lumi, iar noi ne simțim aliniați alături de aceste personaje ca într-un șir al al orbilor din celebrul tablou al lui Bruegel.
Instalația interactivă Miracle of miracles (sharing exercise) a lui Tiberiu Fekete ne invită într-un spațiu care are alúra unei ”săli de jocuri”. Miza constă în deconstruirea ”magiei”/facinației pe care o exercită asupra noastră lumile virtuale. Dacă într-o primă fază devenim captivi, cădem în ingenioasa ”capcană” întinsă de artist, acesta ridică puțin cortina, permițându-ne să aruncăm o privire asupra a ceea ce este dincolo de aceasta. Deus ex machina se dovedește a fi doar un ”simplu”, dar de fapt de loc simplu algoritm matematic…
Instalația cinetică Stuf a luiImre Zoltán se constituie ca o meditație asupra invaziei contemporane a artificialului asupra naturalului. Artistul ne atrage atenția asupra faptului că asistăm la dispariția unei lumi (natura) și înlocuirea acesteia cu o altă lume (artificialul) care doar o mimează pe prima, fiind de fapt o lume falsă, rece …
All of the abovea Dianei Kovács ne invită într-un spațiu profund amprentat, având drept miză transformarea privitorului într-un participant. Artista și-a propus o abordare urbană, inspirându-se din intensitatea și complexitatea vizuală a vieții de zi cu zi, o reprezentare a haosului vizual al vieții moderne. Smulși din ambientul în care ne simțim comfortabil, suntem invitați să facem o plimbare emoțională spre interior.
Despre memorie este vorba și în sala în care Márton Katalin deapănă (Po)vestea straturilor. Ce/cine suntem de fapt? Ce altceva decât un rezultat, o rezultantă a memoriei, a acțiunilor noastre zilnice, repetitive, obligatorii, de rutină, care se depun strat peste strat, se suprapun prin succesiunea monotonă a plierii. Adunăm, suprapunem, pliem, iar în cele din urmă ne trezim captivi în spațiu şi timp (viață), intr-unul dintre pliurile pe care chiar noi le-am creat. E posibilă evadarea?
În Amprentă vizuală și spiritualitate Murányi Mihály meditează asupra relației dintre gest si memorie și asupra memoriei gestului, a memoriei amprentelor lăsate de noi de când ne perindăm pe acest pământ. Artistul crede că aceste amprente nu sunt diferite în esență de cele lăsate de omul primitiv, că, chiar dacă în multe privințe am evoluat, în esență, gestul este același.
Barna Péli este un sculptor profund atașat antropocentrismului. Figurile din compozițiile sale sunt agenți activi, articulați întotdeauna în relație cu o dinamică interpersonală. Fragment-ul său funcționează ca o oglindă. Ceea vedem expus este, așa cum îi spune și titlul, un ”fragment” al cărui întreg suntem noi toți. Adept al unei estetici a grotescului, perspectiva sa nu este însă una sarcastic-superioară, ci mai degrabă una asumată din interior. În Fragment, ca de altfel în toate lucrările sale, e vorba despre ”noi”, nu despre un ”ei”. Foarte fin observator al spectacolului uman contemporan și a relațiilor interpersonale, instalațiile sale emană o anumită nostalgie, căldură. Nu este ochiul care judecă la rece, disecă, iar dacă se râde, nu se râde de ei, se râde de noi.
Frământările lui Ludovic Pongrácz sunt frământările artistului în așteptarea inspirației, a acelui primum movens, a motorului care declanșeză tot ce înseamnă creație. În așteptarea acestuia, artistul nu poate face altceva decat sa pregătească materia. Ideea se caută în afara ei, în materie, iar acționand asupra materiei, artistul inevitabil accesează memoria acesteia …
Este remarcabil modul în care artiștii participanți la această expoziție au reușit să deschidă propunerea curatorială înspre zone pe care conceptul propus de curator nici nu le bănuia inițial. Toate lucrările, fără excepție, chiar dacă rămân în raza conceptului propus, au o serie de conotații de profunzime care le face deschise pentru multiple interpretări pe care publicul este invitat să le descopere.
