Întâmplător sau nu, în ultima vreme, începem a vedea din ce în ce mai mult, din ceea ce este prezența, gândirea și acțiunea militară, la suprafața și în profunzimile statului român și a societății românești.
Armata la Piatra Neamț, armata la DSP-uri, armata la organizarea distribuirii vaccinului și câte și mai câte nevăzute…(știu ce spun)
În asemenea condiții, întrebarea care se cere este următoarea: Întotdeauna a fost așa (și acum datorită pandemiei această prezență devine din ce în ce mai vizibilă), sau dimpotrivă, pe motive încă insuficient cunoscute public, asistăm de fapt, la o militarizare a societății românești?
Nu-mi propun a răspunde aici pe de-antregul acestei (spun eu) firești întrebări, însă trecerea în revistă a câtorva elemente specifice acțiunii și gândirii militare, cred că poate fi de folos în ”orientarea” fiecăruia în vremuri și situații.
Așadar:
– militarii acceptă ca alții să le spună ce să facă, și sunt obișnuiți ca rareori să comenteze și să ”întoarcă vorba”;
– militarii (mai ales cei cu responsabilități în decizie și conducere) sunt obișnuiți a da comenzi, și sunt obișnuiți ca acestea să fie îndeplinite întocmai, fără prea multe posibilități de contestație sau comentarii;
– militarii au o perspectivă destul de rigidă asupra istoriei țării și a poporului român, unele discuții pe aceste subiecte, garantând ”inflamarea” rapidă a acestora;
– militarii cred că fac parte dintr-o categorie specială a cetățenilor, și participă mereu (dacă nu de puține ori) la realizarea unei misiuni istorice naționale;
– militarii ”își găsesc liniștea” sub comandă, și nu puțini stăpânesc foarte bine ”arta” supușeniei, specifică celor ce doresc a fi (poate mereu) în grațiile comandantului sau a comandanților;
– militarii cred că odată în plus, statul le datorează recunoștință și bani. Până la urmă, ei sunt (și) niște executanți disciplinați, ”mereu la datorie”;
– militarii cred în carieră și au o mică disponibilitate de risc sau aventură socială. Este foarte posibil, că pentru mulți dintre ei, ”civilii” sunt niște ”sensibili”, niște ”blegi” și niște ”inadaptați”. Culmea e, că de multe ori nu greșesc…(despre militari vorbesc acum);
– militarii pot fi surprinzători, în sensul plăcut al cuvântului, dar asta, până la punctul în care ”se activează” reflexele de comandă și acțiune specific militare;
– militarii (de regulă) văd lucrurile în alb și negru. Nuanțele și subtilitățile, nu sunt punctul lor forte, și asta și pentru că, ele nu pot fi cuprinse ușor în proceduri, protocoale, reguli;
– militarii cred că în viață, lucrurile se fac acționând ferm, hotărât și fără comentarii;
Mă opresc aici cu succintele enumerări, curios fiind în ce măsură, cum și când (din nou) gândirea militară ”va invada” spațiul văzut și nevăzut al societății românești, și cum, societatea românească, va înțelege mai mult sau mai puțin din ceea ce se întâmplă, și din ceea ce bun poate învăța și prelua din gândirea militară.
Sănătate și înțelepciune de Sus peste toți, militari și civili deopotrivă.
Doamne ajută.
Dacian Palladi
