După o deschidere a stagiunii în forță cu lucrarea „Missa Solemnis”, în care artiștii prezenți pe scenă au încântat publicul meloman cu înălțătoarea muzică a lui Beethoven, compozitorul german va fi readus pe scena Filarmonicii de Stat Oradea joi, 5 octombrie, la ora 19:00, la Sala de concerte „Enescu – Bartok”. Cele două lucrări programate în concert, respectiv Concertul „Imperial” (Concert pentru pian și orchestră nr. 5 în Mi bemol Major op. 73) și Simfonia a 3-a „Eroica” în Mi bemol Major, op. 55, reflectă cu acuratețe „Geniul lui Beethoven”, așa cum este și intitulat evenimentul muzical. Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea va fi condusă de maestrul Mihnea Ignat, iar la pian se va afla Ioana Poenaru.
Ludwig van Beethoven este una dintre cele mai importante personalități ale muzicii clasice din toate epocile. Revoluționar, inovativ, dar și clasic, acesta și-a exprimat gândurile profunde în lucrări monumentale, însoțite de sentimente sfâșietoare, îmbinate cu eroism și învăluite de o muzică ce plutește și dăinuie de mai mult de 200 de ani.
Compozitorul s-a născut la 17 decembrie 1770 în orașul Bonn, Germania, dar și-a petrecut o bună parte din viață la Viena, până la ultima sa suflare, în 26 martie 1827. Este considerat cel mai important compozitor din perioada de tranziție dintre Clasicism și Romantism, apartenența stilului său componistic fiind într-o continuă discuție, iar părerile muzicologilor fiind împărțite între cele două epoci.
Ancorat în tradiția clasică, alături de Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart, muzica sa se îndepărtează de această zonă și ajunge până la noul spirit umanist și naționalist, exprimat în lucrările literare și dramaturgice a lui Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich Schiller. În plus, se aliniază cu imperativele filozofice ale lui Immanuel Kant și cu idealurile Revoluției Franceze, fiind preocupat în permanență de conceptul libertății și al demnității individului. El a dezvăluit mai viu decât oricare dintre predecesorii săi puterea muzicii de a transmite o filozofie de viață fără ajutorul unui text vorbit, iar în unele dintre compozițiile sale se regăsește cea mai puternică afirmare a voinței umane din toată istoria muzicii sau poate chiar din toată istoria artei, cuprinzând așadar și celelalte ramuri ale acesteia.
Chiar dacă nu a aparținut erei romantice a muzicii, a devenit sursa primară de inspirație pentru toți compozitorii ce l-au urmat, în special în ceea ce privește muzica sa programatică. Aceasta a definit-o mai ales cu Simfonia a 6-a (Pastorala) pe care a caracterizat-o ca pe „o expresie a emoției mai mult decât o pictură”. Cu privire la forma muzicală, Beethoven a fost un adevărat inovator, lărgind spectrul sonatei, al simfoniei, concertului și cvartetului, în timp ce în Simfonia a 9-a a combinat muzica vocală cu cea instrumentală într-o manieră care nu mai fusese abordată niciodată.
Viața sa personală a fost marcată de o luptă eroică împotriva surdității, unele dintre cele mai importante lucrări ale sale fiind compuse în ultimul deceniu din viața sa, atunci când își pierduse aproape în totalitate auzul. Într-o epocă în care a asistat la declinul patronajului de la curte și de la biserică, el nu numai că s-a întreținut din vânzarea și publicarea operelor sale, dar a fost și primul muzician care a primit un salariu fără alte îndatoriri decât aceea de a compune cum și când se simțea inspirat.
Concertul pentru pian nr. 5 în Mi bemol Major, op. 73, denumit și „Imperialul” a fost compus în anul 1809 la Viena și a fost dedicat arhiducelui Rudolf, care era patronul, amicul și elevul lui Beethoven. Premiera sa a avut loc abia la 28 noiembrie 1811 la Leipzig, avându-l pe Friedrich Schneider solist și pe Johann Philipp Christian Schulz la pupitrul Orchestrei Gewandhaus. De obicei, Beethoven obișnuia să fie solist în concertele compuse de el, însă problemele destul de grave cu auzul l-au împiedicat în cazul de față.
Aspectele militare din lucrare sunt trăsături ale stilului eroic, imprimat în mai multe lucrări beethoveniene. Compozitorul a adus și o serie de noutăți în această piesă, precum începutul părții solistice fără introducere orchestrală, extinderea temporală a concertului și crearea unei noi relații între pian și orchestră. Primul dintre cele trei momente ale Concertului, respectiv „Allegro” are formă de sonată și este mai lung decât oricare altă mișcare de început în concertele de pian ale lui Beethoven scrise până la această dată. Cea de-a doua parte, „Adagio un poco mosso” este o nocturnă, care face trecerea directă către mișcarea a treia. Cel de-al treilea și totodată ultim moment al lucrării, „Rondo: Allegro ma non troppo” este scris într-o formă de sonată în șapte părți.
Beethoven a început să inoveze genul concertului de pian începând cu Concertul nr. 3 și a continuat schimbările odată cu Concertul nr. 5. Comparându-l cu Mozart, concertele sale de pian reflectau o colaborare egală între pian și orchestră, în timp ce concertele beethoveniene menționate pun solistul în rol de „erou” dominând lucrarea. Un alt aspect este acela că la Mozart solistul este un virtuoz, mai important decât compozitorul, iar la Beethoven, pianistul este un vector către compozitor. În plus, Beethoven a creat o tradiție în a lega momentele concertelor, în special pe cel din mijloc cu ultimul, așa cum se întâmplă și în „Imperialul”. Compozitorii ulteriori i-au preluat idea și au început să lege chiar toate mișcările lucrării, cu scopul de a crea unitate în lucrare.
Simfonia nr. 3 în Mi bemol Major, op. 55 „Eroica” reprezintă o lucrare a grandorii, a dramatismului și sigur, a eroismului, fiind o noutate în genul simfoniei abordat până în secolul XIX. Premiera sa a avut loc la 7 aprilie 1805 la Viena.
La început s-a numit Simfonia „Bonaparte”, Beethoven fiind un admirator al lui Napoleon Bonaparte, pentru eforturile depuse în vederea unei reforme în societate, prin care clasele sociale s-ar fi bucurat de o egalitate relativă. Acest titlu ar fi atras publicul nu doar prin numele lui Beethoven, dar și prin cel al lui Napoleon. Mai mult de atât, Beethoven chiar își planifica un turneu în Franța. La câteva luni de la finalizarea compoziției, Napoleon s-a declarat Împărat al Franței, iar la aflarea veștii, Beethoven l-a desconsiderat, numindu-l un „trădător”. Prin urmare, compozitorul și-a anulat turneul în Franța și a schimbat numele lucrării sale simfonice. Astfel, simfonia a devenit „Eroica”, iar pe partitura sa Beethoven a adăugat însemnarea „compusă pentru a celebra memoria unui mare om”, referindu-se desigur la Napoleon, care nu mai era tânărul erou idealist care îl impresionase odinioară pe compozitor și rămăsese doar în memoria acestuia. Până la urmă, lucrarea a fost dedicată Prințului Franz Joseph von Lobkowitz (1772-1816), unul dintre patronii loiali ai lui Beethoven. Câțiva ani mai târziu, atunci când trupele franceze au ocupat Viena, Beethoven a dirijat Simfonia a 3-a într-un concert caritabil la Theater an der Wien, dar în ciuda faptului că Napoleon se afla în oraș, nu a participat la concert. Nu se cunoaște dacă împăratul francez știa despre asocierea lucrării cu personalitatea sa.
Simfonia nr. 3 „Eroica” surprinde încă din deschidere. Corzile încep în forță, iar ceea ce urmează reprezintă o muzică de mare contrast, cu scene mari sau delicate, făcându-și apariția alternativ. Astfel, Beethoven redă energia și drama în lucrarea sa „eroică”, prin stări asertive. Mișcarea a doua este una întunecată, „Marcia funebre: Adagio assai”. Atmosfera umbrită este stabilită de către corzi din prima măsură, urmate apoi de solo-urile instrumentelor de suflat, care sunt mai dulci, dar totuși nu aduc lumină. Cu toate că acest stil funebru provoacă înlăcrimare, alături de el nu este adus niciun marș funebru propriu-zis. Având în vedere că acest fragment este cel mai lung din cele patru, probabil Beethoven a dorit să îl transforme în punctul de referință al lucrării. Cea de-a treia mișcare este un „Scherzo: Allegro vivace”, mult mai scurtă și mai luminoasă, aflată în antiteză cu Adagio-ul de mai devreme. Corzile și instrumentele de suflat intră într-un ritm ternar, care incită la dans. În această mișcare se regăsește și o melodie contrastantă, unde se poate auzi cu precădere cornul. În finalul părții revine tema întâi care aduce scena festivă la final. Partea a patra are atât pasaje grandioase, cât și misterioase. Tema prezentată de către corzile în piccizato și suflătorii în staccato se lărgește. Se ajunge astfel la o „paradă victorioasă” care să întărească afirmația de „simfonie eroică”, în care sunt infiltrate însă și scene mai liniștite, lirice. În concluzie, Beethoven arată pe parcursul întregii lucrări cum o idee muzicală poate fi modificată în așa fel, încât să redea stări total diferite.
Mihnea Ignat este unul dintre cei mai importanți dirijori români din generația tânără. Născut în anul 1980 la Craiova, a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București la specializările Dirijat de orchestră și Compoziție. De asemenea, studiile masterale le-a desfășurat la clasa maestrului Horia Andreescu. Între anii 2005-2017, Mihnea Ignat a fost director muzical la Filarmonica Universității din Alicante, Spania, în stagiunea 2009-2010 dirijor colaborator la Orchestra Simfonică Națională din Republica Dominicană, iar între 2018-2020 invitat permanent la Opera Națională București. Dirijorul a colaborat cu orchestre din Spania, Irlanda, Croația, Italia, Bosnia și Herțegovina și desigur, România. Sub conducerea sa au evoluat soliști precum Juan Diego Flórez, Jerome Lowenthal, John O’Conor, Stefan Milenkovich, Ning Feng, Celine Byrne, Liviu Prunaru, Lina Tur Bonet, Renata Pokupic, Ilana Vered, Miguel Ángel Estrella, Viktor Derevianko, Alexandru Tomescu, Erzhan Kulibaev. În prezent, Mihnea Ignat este dirijor principal la Opera Națională Română din Timișoara și director muzical la Orchestra Simfonică din Elche, Spania.
Ioana Poenaru a crescut la Oradea, într-o familie de muzicieni. De la o vârstă fragedă și-a descoperit chemarea spre muzică, în special prin creația lui Beethoven. Astfel începe să studieze pianul la Liceul de Artă din Oradea la clasa doamnei profesoare Elisabeta Fekete și apoi la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la clasa doamnei profesoare Adriana Bera. Muzica lui Beethoven i-a călăuzit pașii apoi spre Staatliche Hochschule für Muik Trossingen, la clasa profesorului Gernot-Daniel Hanschke, unde obține cu mare succes diploma de solist. Pianista s-a afirmat în Germania în cadrul mai multor festivaluri și concerte la Köln, Tübingen, Königsfeld sau Remscheid, iar în România a colaborat cu orchestrele filarmonicilor din Timișoara, Oradea, Satu–Mare, Bacău, Sibiu si Iași. A colaborat cu dirijori precum Ilarion Ionescu-Galaţi, Valentin Doni, Gabriel Bebeşelea, Hary Béla, Emanuel Schulz, Aleksandar Marković. De asemenea, evoluția sa profesională s-a îmbogățit cu sugestii, schimburi de păreri și impulsuri din partea unor personalități precum Rudolf Buchbinder, Menahem Pressler, Rudolf Kehrer și Arkadi Sevidov.
