Nu cred orbește în voința și capacitatea unor profesori din zilele de azi, de a se adapta și schimba, în raport de specificul vremurilor ce sunt și a celor ce pot să vină. Spus pe șleau, unii ”sunt bătuți în cap” bine.
Ancorați în cunoștințe și mai ales tehnici de predare și pedagogie evident perimate, ei ”o țin” pe-a lor, numai pentru că legea le protejează locul de muncă, iar managementul instituției de învățământ ”e legat la mâini” și nu are instrumentele legale și potrivite de a se descotorosi de cel sau cea, care în mod evident și-a greșit cariera, și de urgență trebuie să dispară din pretențiosul proces al susținerii descoperii de sine și al dezvoltării copiilor.
Terminați odată cu definitivatele și titularizările astea. Sunt o crimă și o piedică esențială împotriva adaptabilității, a inovației în învățământ și a progresului. Nu se poate ca ”pe viață” cineva care evident ”demolează” și ține pe loc generații de copii, sau care poate a obosit, să continue a presta într-un domeniu atât de important, să continue a produce ”pagube” în inima, mintea, caracterul și potențialul atâtor copii.
Și încă ceva. Unii poate cred că am fost îndrăgostit de școală. Ei bine dragii mei, nu a fost așa. Am fost și sunt îndrăgostit de cunoaștere, și da, văd o mare binecuvântare când la catedră stă un om priceput, profund vocațional, pe care îți vine ”să îl ei acasă” pentru tine și copiii tăi, și care parcă ”pune pe tine” îngrășământ spre sănătoasă creștere.
Din păcate, în 51 de ani de viață, și în nu știu câți de școală (deși învăț continuu), ajung a constata că cei de dorit cu har și pricepere la catedră (pe care eu i-am întâlnit), încap lejer (din păcate, și cu oarece indulgență) în numărătoarea limitată a degetelor de la cele două mâini. Restul, ”m-au învățat” cum nu trebuie și de prea multe ori ce nu trebuie.
Jos masca hoților de vieți.
La revedere.
Dacian Palladi
