Am citit multe materiale de presa despre virusul cu care ne luptam de un an si despre perioada dificila pe care o traversam. Si nu mi s-a parut ca vreunul dintre ele a reusit sa surprinda cu adevarat esenta a ceea ce se intampla.
Pentru ca nu este despre spitale, butelii de oxigen, avioane cu masti, ventilatoare si aparatura medicala despre care, pana mai ieri, nici nu stiam ca exista sau la ce foloseste.
Pentru ca nu este nici despre declaratiile celor care se infrunta pentru un loc caldut in urmatorii patru ani ca sa poata sa-si termine a treia casa si sa-si trimita si al doilea prunc la studii in strainatate.
Asa cum vad eu lucrurile si, desigur, s-ar putea sa gresesc, e despre oameni. Oameni care se sfarsesc, sufocati, fara a-si putea lua ramas bun de la cei dragi. Si oameni care incearca sa-i ajute pe cei dintai, cu riscul de a le lua chiar ei locul pe patul de spital. Si despre emotia si empatia pe care nu te-ai mai astepta sa le regasesti in situatia asta dar care, totusi, exista.
Sigur ca ceea ce insir eu aici sunt doar vorbe iar din confortul propriei case sau de la cafea, cu telefonul in mana, poate nici nu par credibile. Cum sa va redau suierul neintrerupt al conductelor de oxigen si zarva tehnicienilor care alearga dintr-un salon in altul ca sa mai schimbe o valva, o garnitura, ca sa le tina functionale? Sau sunetul alarmelor care se declanseaza in noapte ba de la un pacient, ba de la altul? Sau privirea cazuta a celor care sunt dusi la ATI de unde stiu, probabil, ca doar jumatate se mai intorc? Sau ingrijorarea asistentei care se pune in genunchi, langa pat, ca sa pipaie si sa caute minute in sir o vena care sa mai poata tine o branula?
Pentru un „virus care nu exista” sau care nu e „decat o simpla raceala”…eu ma simt destul de ingrozit. Si sper sa ma credeti pe cuvant.
Flavius Bunoiu
