În fiecare oraș nu foarte mare existau și există câteva figuri distincte, legate de locuri emblematice – săli de spectacole, bibliotecă, expoziții, săli de concerte, adevărate spații ale unei solidarități intelectuale la frecventarea cărora ne obliga într-un fel regimul trecut. Abia venită în Oradea pe la începutul anilor 80, am început să disting chipurile celor pe care îi întâlneam în aceste spații. Dintre figurile fixate pe retină chiar foarte repede a fost cea a unei elegante, distinse și tinere doamne, cu părul tăiat extrem de scurt, aproape masculin, dar care, în ciuda tunsorii severe, degaja o feminitate fără echivoc. Avea un zâmbet prietenos atunci cînd saluta pe cineva. Era aproape întotdeauna însoțită de o copilă cu ochi iscoditori și jucăuși- nepoata pe care o ducea la evenimente artistice, am aflat eu apoi. De la o vreme, am început să ne salutăm, gest de civilitate normală, deși nu făcuserăm cunoștință în mod formal. Am aflat că lucrează la revista Familia, ori la Institut și mi s-a părut potrivită unui astfel de univers. Într-un târziu, am fost prezentate de o prietenă comună și am fost impresionată de amabilitatea ei naturală, firească.
Publicarea primei cărți, Prozatoare ale literaturii române moderne (1994) n-a fost o surpriză în sine, surprinzătoare a fost tema abordată cu dezinvoltură – literatura feminină. Un volum întreg dedicat unor doamne intrate aproape în uitare, deși unele ne marcaseră adolescența. Cărțile următoare Cvartet cu prozatoare (1997), Dana Dumitriu-portretul unei doamne (2000), Exerciții de admirație și reproș. Hortensia Papadat Bengescu (2002), Confesiuni ale eului feminin ( 2005),. Mozaic literar ( 2009), Al doilea eu (2013), dezvoltă tematica până aproape la epuizare. Cu cea mai recentă aparitie editorială -Patru critici literari (2018), abandoneaza tema care părea să o identifice și abordează fără inhibiții literatura confesivă a unor domni- N. Manolescu, Mircea Zaciu, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu.
Aparițiile ritmice sunt rezultatul unei dedicări aproape exclusive a istoricului literar la obiectul cercetării. Profilul său elegant a fost tot mai rar vizibil la întâlnirile cultural-artistice, semn nu doar al unei exigențe sporite față de evenimentul care ar răpi-o de la bucuria și împlinirea mereu și mereu prin lectură critică și prin scris. Tot mai mult stătea în odaia care are o largă fereastră deschisă spre pod, spre râul ce-i curgea sub priviri și spre piața centrală a orașului. De acolo, de departe-aproape, urmărea zbuciumul cotidian superfluu al concetățenilor.
Comunicării cu Agora, Liana Cozea îi prefera tot mai vizibil solilocviul, convorbirile îndelungi cu autorii cărților ce-i țineau tovărășie.
Paginile cărților sale vorbesc nu numai despre autorii care-i rețineau atenția, ci și despre omul și intelectualul de mare subtilitate care a fost Liana Cozea.
Doamna de la fereastră, Liana Cozea, ne-a părăsit cu o și mai accentuată discreție decât a trăit în ultimii ani. Și-a purtat suferința fizică a unei maladii necruțătoare într-o izolare quasi absolută, cu rarissime momente de comunicare telefonică. S-a stins cu demnitatea și noblețea cu care și-a înfruntat suferința de-a lungul anilor.
Profesorul universitar, criticul și istoricul literar, prietena de nădejde Liana Cozea nu ne mai privește de la fereastra vecină cu apele Crișului; de-acum ne va privi de la ferestrele cerului! Drum lin spre bibliotecile cerești, draga noastră!
Iuliana Păcurar
