Intr-o lume tot mai digitalizată, unde algoritmii decid tot mai mult din viața noastră, dorul rămâne poate ultimul refugiu al sufletului. E iubire împletită cu tăcere, suferință dusă în liniște, strigăt nerostit care prinde glas doar în doină.
Pe 13 mai 2015, România a celebrat pentru prima dată Ziua Dorului – o inițiativă venită din inimile celor de la trupa Vunk, care au vrut să dedice această zi tuturor celor care simt distanța: față de oameni, de locuri, de amintiri.
„Ne plângem că ne e dor de cineva sau de ceva, iar de la a recunoaşte acest lucru şi până la a face ceva în acest sens este cale lungă”, spunea atunci Cornel Ilie, solistul trupei.
„Deseori spunem că ne e dor de părinţi, dar cu greu ne găsim timp să îi sunăm. Spunem că ne e dor de locurile copilăriei, dar rareori ne întoarcem acolo.”
Dincolo de cuvinte, trupa a lansat un clip emoționant și o pagină de Facebook, invitând românii să își exprime dorul liber, cu mesaje, amintiri, gânduri. „Nu ne-am propus să facem ceva anume. Fiecare va face ceea ce simte pe 13 mai”, mai spunea Cornel Ilie. Pagina a devenit o arhivă de emoții, iar rețelele sociale au început să vibreze de mesaje cu hashtag-urile #ZiuaDorului și #DorulMeu.
Dorul nu are granițe și nu cunoaște timp.
Astăzi poate purta alte forme: dorul de normalitate, de liniște, de acasă, de oameni pe care nu-i mai putem îmbrățișa. Dar rămâne la fel de profund, pentru că dacă nu ar durea, n-ar mai fi dor.
