S-a născut în Oradea și îi plac poveștile pentru copii. În prima jumătate a zilei, Ioana Blaga lucreză într-un centru de consiliere cu adolescenții, dar timpul preferat este cel petrecut în mijlocul celor mici și al cărților pentru ei. Dacă ar trebui să alegă între a-și petrece timpul în mijlocul copiilor sau a face orice altceva, ar alege cărțile și copiii.
Cum a apărut dorința de a crea un mediu în care copiii să cunoască lectura?
Totul a început de la un vis. Visul a prins contur, apoi formă şi în final putere. Anii au trecut şi cuvintele cărţilor, lumile fantastice şi personajele au început să prindă viaţă în mintea mea. Încetul cu încetul, a încolţit dorinţa de a scrie. Poate neîncrederea celor din jur sau alte preocupări m-au făcut să amân momentul de început. Dar gândul a fost sădit.
În anul 2012 am terminat de scris prima carte pentru copii, deoarece copiii sunt obiectul cărţilor mele. În lumea poveştilor pentru copii îmi regăsesc liniştea, şi curajul şi creaţia. Acolo totul e posibil. Cât de uşor pot face să vorbească norii sau să sară copacii şi să danseze lupul. În anul 2014 am publicat cartea cu titlul Călătoria Iuliei în Valea Copacilor. Cu timpul au apărut şi alte cărţi, dar aceasta este semnificativă pentru că o dată cu ea s-a născut şi altceva. Cartea nu e suficient să fie scrisă pe hârtie, ea are nevoie de oameni care să o iubească. Aşa că m-am gândit la un mijloc de a da viaţă poveştilor. Așadar, am creat un club pentru copii. Un loc de întâlnire pentru copii ar fi perfect. Un loc în care copiii să asculte poveşti, să citească, să cunoască personaje şi gândul meu cel mai grozav, copiii să înveţe arta scrisului. Aşadar, m-am gândit eu, pentru început un club de carte pentru copii ar fi îndeajuns.
Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat de-a lungul celor șase ani la „Îmblânzitorii de pagini”?
Trăim timpuri în care ni se spune că cititul este pe cale de dispariție. Care dintre copii să citească într-o lume a computerelor? Asta a fost o mare provocare. La început au venit încurajările, apoi şi-au făcut apariţia criticile şi cu cât erau acestea mai multe, cu atât am fost mai înverşunată. Cu multă perseverenţă am început să caut un loc de întâlnire. În căutările mele m-a atras o mică librărie aflată în centrul vechi al oraşului. Interiorul uşor întunecat, plin de cărţi, misterios, mi s-a părut cel mai potrivit dintre toate. Unde se poate citi cel mai bine dacă nu în mijlocul cărţilor?
Printre acestea, am găsit şi un nume: Îmblânzitorii de pagini. Mi-am imaginat că fiecare copil caută să lupte, să îmblânzească paginile cărţilor pentru a le putea stăpâni şi mânui. Între noi fie vorba, paginile acestea abia aşteaptă să fie îmblânzite!
De atunci ne întâlnim săptămânal, în fiecare miercuri, la ora 17.30, la Libraria Scriptum. Apoi a venit o altă provocare. Desigur că entuziasmul a fost mare la început. Apoi cu timpul copiii au continuat să vină, dar din ce în ce mai puţini. Nu cred că de vină erau cărţile sau copiii nu ar fi iubit poveştile, ci aceşti copii depind de părinţii lor care poate au programul încărcat. Sau părinții nu au descoperit ei înşişi puterea vindecătoare a cărţilor. Cea mai mare provocare este să fac din programul de lectură un obicei care să dea dependență. Așa că sunt atentă la alegerea cărților.
Un lucru semnificativ a fost că niciodată nu m-am gândit să renunţ. Întâlnirile au continuat, uneori cu douăzeci de copii, alteori cu cinci copii, ba chiar o dată îmi amintesc că am avut un singur copil. Copiii merită să fie ascultaţi, de aceea timpul petrecut cu ei este nepreţuit. De la început am stabilit ca în timpul lecturii copiii pot pune întrebări legate de cartea pe care o citim. Şi până acum nu s-au abătut de la regulă. Întâlnirile sunt gratuite şi librăria ne oferă de fiecare dată porţia de dulce sau de sărat. Am citit până acum peste 80 de cărţi. Ne-am bucurat de fiecare poveste, ne-am imaginat că fiecare personaj stă la masă cu noi atunci când citim. Cine spune că azi copiii nu mai citesc se înşeală. Copiii citesc dar au nevoie de un imbold, au nevoie de ajutor să ajungă la cărţile potrivite.
Scopul meu nu este să îi fac pe copii să fie cititori înrăiți, ci să fie cititori inteligenți, care să se folosească de lectură ca de un instrument de dezvoltare personală, care să îi ajute să-și împlinească scopurile, dorințele, nevoile.
Dintre cărțile scrise de tine, care și de ce este preferata ta?
Până acum am publicat patru cărți pentru copii: Călătoria Iuliei în Valea Copacilor, Nepotul anticarului, Povești de lângă Balta Mare și Meșterul ceasornicar. De fiecare dată am folosit ilustratori, dar la ultima carte am hotărât că voi face eu ilustrațiile. Este greu să spun care e preferata mea, fiecare are personaje interesante și aventuri grozave. Totuși, mă simt mult mai legată de ultima carte, Meșterul ceasornicar, primul volum din seria Cronicile din Valea Vegherii. Am încercat să aduc elemente noi și nefolosite în literatura pentru copii, am făcut tot posibilul să mă țin departe de influențe și mi-am lăsat imaginația să se joace. Am folosit magie, dar nu prea multă. Avem nevoie de magie în poveștile pentru copii. Personajele, locurile cred că au potențial și de aceea am hotărât să le duc mai departe în următorul volum. Valea Vegherii este locul în care mi-aș sfârși călătoria personală.
Intenționezi să scrii în continuare literatură pentru copii?
Voi rămâne în continuare în lumea cărților pentru copii. În ţara noastră, deocamdată, literatura pentru copii este privită ca un gen minor al marii literaturi, ca un soi de Cenuşăreasă. Trendurile afectează cititorul dar şi scriitorii. În ce priveşte scriitorii pentru că editurile scot anumite titluri de cărţi uitându-se cu coada ochiului la topul vânzărilor de pe amazon sau alte pieţe, fără a avea o oarecare cunoaştere a pieţei autohtone de carte pentru copii. Astfel sunt ignoraţi scriitorii buni care ar avea ceva de dat şi de spus.
Sunt afectaţi cititorii, pentru că editurile îşi educă cititorul, sau îl formează. Îi dăm anumită literatură, asta cumpără. Şi pentru că predomină un anumit fel uşuratic de literatură, va fi greu să schimbăm ceva la un moment dat.
În opinia ta, scrisul este pasiune sau hobby?
Nu cred că acestea două pot exista una fără cealaltă. Pasiunea nu aduce satisfacție decât dacă e împlinită. Este hobby pentru că nu se câștigă financiar pe măsura lucrului la o carte. Dar scrisul are loc în fiecare zi, chiar dacă ziua următoare șterg tot ce am scris ziua trecută. Pasiunea este însă motorul care face ca tot acest proces să aibă loc.
Cât de importantă este lectura în viața omului?
Cred că nu putem trăi fără cărți. Aș vrea să rămân însă la cărțile pentru copii. Cărțile pentru copii sunt una dintre cele mai importante forme de scriere pe care le avem dar în mod paradoxal și cele mai trecute cu vederea. De la autorii de carte pentru copii, un copil capătă o idee despre cum ar putea sau ar trebui să fie lumea. Ele sunt prima cultură vizuală și literară pe care o persoană neformată o primește. Dar, de asemenea, oferă copilului cititor o pârghie cu care să deschidă pentru prim adată uşa spre lume. Scriitorii ne spun că viața este mult mai mare și mai complexă decât ne-am fi putut imagina și că ea conține poveşti despre oameni care sunt sau nu ca şi noi.
Într-o carte pentru copii, un copil se poate confrunta cu cele mai profunde temeri ale sale, teama de a fi pierdut, de a flămânzii sau teama că e în pericol mortal dar tot acolo copilul găseşte remedii de a face faţă tuturor situaţiilor. Aici putem încadra orice carte pentru copii, Alice în Ţara minunilor, David şi Goliat, Harry Potter. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, cărțile pentru copii sunt tratate ca fiind infantile, create pentru a evada din realitate şi cel mai grav ușor de scris.
Lectura este nu numai o metodă de a ne îmbogăți vocabularul, de a ne cizela gândirea și limbajul, de a ne dezvolta imaginația și creativitatea, ci și o metodă de a deveni un om empatic, de a fi o persoană capabilă să înțeleagă diversele aspecte ale realității.
Dacă ar „dispărea” cartea, cum ar arăta lumea?
Cartea tipărită ar putea dispărea, ar rămâne totuși tableta sau suportul electronic. Aşadar, spun eu, la început a fost cuvântul, nu a fost cartea scrisă. A fost puterea istorisirilor şi a poveştilor. Apoi au apărut cărţile tipărite. Am rămâne cu poveștile spuse prin viu grai. Avem nevoie de povești și nu cred că vor dispărea cărțile.
Cărţile lucrează cu imaginaţia. Ele ne îmbunătăţesc viaţa interioară, dar şi cea socială. Și din nou revin la cărțile pentru copii.Cărţile sunt ca o oglindă pentru sufletele noastre. Pe lângă faptul că stârnesc imaginaţia, ele răspund la întrebările din minţile copiilor. Cărţile ţin între paginile lor mari idei. Cărţile invită oamenii la conversaţie şi dialog. Unele cărţi ne plac atât de mult, încât ne-am dori să fim parte a poveştii.
Cărţile inspiră. Îmi place povestea, o arăt, vorbesc despre poveste, nu mă pot abţine să nu invit la citire. Aşa funcţionează povestea pentru copii.
C.S. Lewis – „Despre lumea aceasta şi despre alte lumi”
„Adulţii se scuză de obicei pe un ton glumeţ pentru faptul că le plac cărţile numite „pentru copii”. Această înțelegere mi se pare neroadă. Nici o carte nu merită să fie citită la vârsta de zece ani dacă nu merită la fel de mult să fie citită şi la vârsta de cincizeci de ani – exceptând, desigur, cărţile menite să îţi dea informaţii. Singurele opere de ficţiune pe care ar trebui să le dăm uitării sunt acelea pe care poate că era mai bine să nu le fi citit deloc. Un adult nu se mai dă probabil în vânt după creme de menthe: dar ar trebui să-i mai placă încă pâinea cu unt şi miere.”
Alexandru BUZLE, Jurnalism an II
