Maria Francesca Mosca este medic, kiwaniană, poetesă, prozatoare, membru în Camerata dei Poeti di Firenze, asociat al IPLAC din Roma, câștigătoare a numeroase premii literare, prezentă cu operele sale în multe antologii. În 2020, finalistă la concursul Premio Poesie Otto Milioni din Ischia cu poeziile Ti raccontero` di me și Vestimi d ‘azzurro, a câștigat Premiul 2, respectiv 3.
A publicat volumele Terrapia dell’ anima și Fili di rugiada ; cu cel din urmă a fost prezentă la Saloanele de Carte de la Torino, Modena, la Book Expo American din New York și la Bukmesse din Frankfurt.
A cunoscut realitatea Handbike, descrisă cu emoție și empatie, datorită fiului său, Luca, component al Comitetului de organizare a turului Italiei de handbike de mai mulți ani; în ultimii doi ani s-a implicat în organizarea turului și soțul ei, Pier Giuseppe, în calitate de medic voluntar.
Prima dată când s-a aflat în fața acestor atleți, înșirați la linia de plecare, Maria Francesca mărturisește că i-a observat cu sufletul copleșit și că, instantaneu, s-au născut emoțiile și curiozitatea de a cunoaște mai bine traseele lor de viață. Șocul acestei prime întâlniri a generat ciclul de 12 povestiri din volumul Fili di rugiada, apărut la Ibiskos Uliveri, în 2015.
„ Aliniați în așteptarea plecării, sunt mulți tineri, marea majoritate foarte tineri, gata să înfrunte cu îndrăzneală competiția pe bicicletele lor. O senzație nouă mă cuprinde: simt sarea lacrimilor de pe fața mea, în timp ce îi observ cu ochii măriți și sufletul copleșit. Îi admir, deîndată, necondiționat, pentru capacitatea de a înfrunta viața, de a doborî barierele, de a merge dincolo de acestea, de a se bucura, de a zâmbi.”
Curajul și forța acestor tineri în expunerea și acceptarea propriei fragilități, speranța și bucuria de a trăi, scânteia dragostei prezentă în existența lor sunt temele cărții. Titlul Fili di rugiada( Fire de rouă) pune în evidență gingășia, vulnerabilitatea și frumusețea unor destine care afirmă și reafirmă, cu fiecare participare la turul handbike, dragostea de viață, dorința de a transforma un handicap într-o forță, de a recupera prin voință și tenacitate bucuria competiției cu propriile limite, de a reafirma superioritatea spiritului în fața limitărilor fizice. Fiecare tânăr aici evocat cu sensibilitatea unui suflet extrem de delicat este un campion al vieții, cum bine a spus un om de televiziune italian într-o prezentare recentă a volumului la emisiunea La striscia de pe Canale 5 din acest an.
Personajele sunt adevărați eroi, in sens antic, în confruntare cu un fatum necruțător, lupta fiind semnul puterii de a renaște, de a nu se lăsa învinși de neșansă, de a o converti într-o nouă șansă. Descoperind handbike, viața acestor tineri s-a reumplut de culori, de entuziasm și speranță, de forță și de bucuria de a trăi.
Un personaj emotionant, R., atrage atenția prin brațul ridicat a victorie în momentul în care trece linia de sosire, și, deși nu urcă pe podium, are în ochi bucuria de a fi învins în cea mai grea luptă – cea cu propriul destin.
Scriitoarea îi urmărește copleșită, rușinată de miile și nesemnificativele probleme ale existenței cotidiene, pe acesti Eroi ai Vietii, care, prin sport, își exprimă determinarea de a-și înfrunta destinul, surâzând la aplauze și cu ochii strălucind de o forță interioară copleșitoare, caractere puternice și suflete foarte sensibile, înzestrate cu o voință de a lupta de neînvins.
Fili di rugiada. IV. Anima
R. este foarte hotărâtă, recunosc deîndată în ea un caracter puternic, dar și un suflet foarte sensibil. R are scleroză multiplă, dar expresia ei este senină și, în timp ce mi-o spune, ca și cel care de acum a atins o oarecare detașare, cunoaște adversarul, nu-i poate întotdeauna prevedea mișcările, dar știe și că îl va înfrunta în orice situație, cu hotărârea și voința de a lupta.
Drumul ei nu a fost niciodată simplu.
Chiar din prima copilărie, fetița, încredințată îngrijirii unei doamne în vârstă deoarece părinții ei trebuiseră să emigreze în America, a trăit sentimentul abandonului. Cum pot fi explicate nevoile vieții, uneori foarte dure care impun renunțări dificile unei copilițe care vroia doar să fie alintată și iubită?
Mititica petrecea multe ceasuri la fereastră, visând sosirea părinților și imaginându-și călătoria lor. Întrebarea recurentă era: ” vor sosi cu vaporul sau cu avionul?” și a fost chiar primul lucru pe care R îi întrebase la sosirea lor! I se părea că, dacă s-ar fi îndepărtat de la fereastră, ai săi nu s-ar mai fi putut întoarce și, tenace și nerabdatoare, petrecea orele și zilele în spatele acelor geamuri. Încercaseră să o facă să frecventeze grădinița, dar, de fiecare dată, ea fugea pentru a ajunge acasă, la fereastra ei.
Era considerată o fetiță dificilă, dar, în realitate, nimeni nu reușea să pătrundă în sufletul ei pentru a-i înțelege tulburările și neliniștile, pentru a ușura cu o mângâire spaimele ei.
Apoi, părinții s-au întors și pentru R. se deschisese o lume nouă: toate acele atenții, toate acele mângâieri pe care le dorise atât , fără ca VREODATĂ SĂ LE FI SIMȚIT, dintr-odată se împlineau și dădeau copilei impresia de a trăi un vis.
Ca, de pildă, să o aibă pe mamă aproape, ținând-o dulce de mână, așteptând ca ea să adoarmă. Noaptea nu mai putea să o înspăimânte! Fantasmele trecutului se risipiseră!
Dar în sufletul copilului rămăsese o urmă: crescuse cu sentimentul că trebuie să fie tot mai bună pentru a nu-si dezamăgi părinții, pentru a se afirma și pentru a dobândi siguranța de sine , de propriile calități și a-i face mândri pe părinți.
Într-o zi, a descoperit în curte bicicleta surorii mai mari, și, fără să-i spună nimic mamei, încercase din nou și din nou, căzând și lovindu-se, dar, în final, cu genunchii juliți, zâmbind larg, reușise singură să meargă pe bicicletă.
Atunci nu înțelesese de ce mama o certase cu severitate, nu putea pricepe riscul pe care-l înfruntase de a se răni rău pentru că sufletul ei era stăpânit de dorința de a-și atinge ținta fixată.
Mereu gata să alerge, să se joace cu mingea, foarte activă, R. se apropiase de sport și, în mod deosebit, de judo.
Era fericită: în sfârșit putea să se exprime integral, să-și manifeste spiritul competitiv, putea să-și descătușeze în manieră pozitivă energia și să trăiască competițiile cu bucuria de a se măsura cu adversarul, de a se avânta, fiind convinsă că limitele pot fi depășite. Fiecare victorie o dedica părinților săi a căror stimă vroia să o câștige mai cu seamă.
Dar… nu întotdeauna în viață basmele se împlinesc și pentru R., la cinciprezece ani, au apărut niște probleme.
A observat tulburări ciudate, un deficit senzorial, de forță, alterări ale echilibrului, și, cu multă amărăciune, se văzu obligată să renunțe la sportul atât de iubit.
Mânie? Nu, neîncredere. Dar și inconștiența vârstei. Examenele medicale nu lămuresc nimic deocamdată, și, din nou, nimeni nu se arată preocupat să înțeleagă starea ei sufletească.
E destul să întrerupă o vreme activitatea sportivă, oboseala excesivă, cum ea exagera mereu, și totul va reveni la normal, ca înainte.
Și R., care în profundul ei intim înțelege că nu va fi atât de simplu să meargă înainte, își deschide un sertar intim, numit „ sertarul amintirilor”, în care închide toate experiențele pozitive, convinsă că va putea să extragă forța din ele în momentele dificile.
Abandonat sportul, înfruntă cu înverșunare studiul, dă examenul de bacalaureat și se înscrie la Arhitectură.
Dar, între timp, devine tot mai taciturnă, posacă, tristă.
„ Are un caracter dificil”, repetă cu toții și chiar i se pune diagnosticul de „ tulburări psihosomatice”.
R. se găsește într-o situatie extrem de dificila, trebuind să înfrunte o provocare foarte personală: cea împotriva ei însăși. Sentimentul de vină crește, încearcă să minimalizeze simptomele, își ascunde spaimele, încearcă să trăiască o viață normală, cunoaște un băiat la facultate și se îndrăgostește.
Sufletul său începe să viseze… deja se vede cu cei doi copii ai săi, doi băieței isteți, în timp ce-i însoțește la antrenamente, îi susține în timpul întrecerilor și le împărtășește succesele.
Se gândește: „ E adevărat că toate tulburările sunt fructul inconștientului meu, mă las influențată…”
Din păcate nu e așa: alte vise trebuie din nou să pună în sertarul secret.
Pare un blestem, când viața pare să repornească și să o ia în direcția potrivită, iată îndată un obstacol!
Într-o zi de toamnă se plimba fericită cu logodnicul printr-o pădure. Admirau culorile minunate, frunzele cu incredibile nuanțe de la galben la roșu, de la portocaliu la acel verde care duce spre un maro melancolic. Un tablou creat de armonia naturii în care se inserează perfect povestea lor de dragoste. Dar frunzele de pe pământ creează un covor alunecos și lui R. îi cedează genunchii și cade… Ar vrea să se ridice pentru a urmări acel halou de lumină magic pe care îl văzuse cu puțin în urmă, dar contururile se șterg și se trezește în spital.
Este operată, dar nu reușește să se țină pe picioare. Din nou, sentimentul de vinovăție: „Nu există nici un motiv, poate ai făcut efort prea mare ca să te recuperezi deîndată, trebuie să ai răbdare” repetă medicii și părinții.
Și în sufletul ei coboară disperarea. Ar vrea să-și urle întreaga neputință, dorința de a trăi, ar vrea să se depărteze de acele vini neștiute pe care i le atribuie pentru a avea o existență normală.
Între timp, situația se înrăutățește: își pierde mobilitatea ambelor picioare, apar probleme de retenție urinară, de diplopie. Sufletul ei se simte prizonier într-un corp care nu mai răspunde la voința sa.
Viața îi fuge printre degete, în fiecare zi trebuie să renunțe la ceva și, în fond, nu știe nici măcar motivul.
O nouă internare într-un centru specializat, dorită de părinți, o conduce spre diagnosticul definitiv: SCLEROZĂ MULTIPLĂ.
R. îl primește cu o anume eliberare pentru că, în sfârșit, există o explicație a tuturor problemelor ei, poate renunța la vinovăție, iși poate elibera voința de a lupta, poate să dezgroape amintirile din sertarul ei secret și să reînceapă să redevină stăpâna spațiului ei…..
Are douăzeci și doi de ani și în viața ei tânără se confruntă capacitatea distructivă a bolii și cea creativă, a minții deschise către soluții infinite. Corpul său este trăit ca o paradigmă de o complexitate infinită.
Într-o zi, întorcându-se acasă, după a n internare în spital, speră să petreacă momente de aparentă și normală seninătate cu prietenii și cu logodnicul. Însă doar logodnicul o așteaptă. „Va fi vrând să petreacă puțin timp numai cu mine”, se gândește, deîndată, mulțumită, dar, văzând cât este el de stânjenit, înțelege… Nu e în stare să gestioneze și să suporte situația!
Din nou acel sentiment de neputință, acea dorință de a urla, de a ieși din corpul său pentru a striga lumii că ea este încă tânără, că ar vrea să umble, să alerge, să danseze, să facă sport, să iubească. Ar vrea să trăiască ca toți ceilalți tineri. Dar ea este bolnavă și atunci drepturile sunt pierdute sau, cel puțin, puse deoparte.
Cade într-o depresie profundă în care alternează sentimente dintre cele mai contrastante: mânia mai presus de toate și apoi regretul, durerea. Nu mai este loc pentru speranță. Nu mai reușește să deschidă sertarul ei secret. Acolo, de-acum, dorm , uitate și imposibile, amintirile și visele.
Picioarele ei sunt pline de vânătăi pentru că și le pișcă mereu, chiar le lovește, dar nu simte nimic. Nu mai fac parte din ființa ei, accesorii inutile care o încetinesc și o blochează. Se simte împărțită în două…
Într-o zi, însă, privind ochii triști ai părinților, care nu mai știau cum să o ajute, anulați ei înșiși de incapacitatea de a accepta acest diagnostic, citește spaima de mâine, în timp ce ar fi vrut să vadă mândria pentru succesele ei și asta descătușează voința de revanșă.
R. descoperă dulceața și seninătatea de a se încredința, se resemnează să aibă nevoie, să încetinească ritmul, să accepte limitele și traseele impuse, dar își promite să reînceapă să lupte.
Se redescoperă capabilă să intre în acea dimensiune în care „să pierzi timp” înseamnă să încerci să te înțelegi pe tine insăți și motivațiile fiecărui gest. Înseamnă să intri în dimensiunea lui „a fi”și nu a lui „a face” cu orice preț mai mult și cu acest spirit se identifică cu un robot.
Cu ajutorul îndrumătorilor și cu forța brațelor și a marii sale voințe învață din nou să umble. Pare un om pe lună, mici pași cu oboseală teribilă, dar, prima dată când se ridică din scaunul cu rotile pentru a revedea lumea de la înălțimea ei, plânge și sunt lacrimi de bucurie pentru că a reușit, a dat cu tifla bolii. Ea are forța să joace până la capăt acest meci.
Dar adversarul este viclean și se încrâncenează cu atacuri mișelești.
R. se găsește din nou pe un urcuș abrupt și , în mod deosebit de data aceasta, pare un perete de stâncă aproape imposibil de escaladat.
Era o zi aparent ca oricare alta, chiar dacă, în realitate, în acea dimineață nu reușise să ia micul dejun pentru că mâinile îi tremurau și ceașca se vărsase.
Încercase, ca în atâtea alte dăți, să nu dea importanță simptomelor, dar apoi, pe parcursul zilei spasticitatea sporise în așa fel încât nu mai avea liniște.
Atunci o legaseră, în încercarea de a bloca crizele spastice, în poziție fetală, cu un clopoțel pe deget pentru a semnala începutul unei noi crize. Se simțea un obiect… Nimeni nu avea curajul să se apropie, nici măcar mama care se temea să o atingă, în timp ce sufletul ei , ca un cățeluș fără apărare și terorizat implora mângâieri. Nu reușea să controleze nici măcar funcționarea minimă a corpului ei, doar mintea era activă și, uneori, i se părea că înnebunește.
Apoi, într-o noapte, pe neașteptate, o criză respiratorie. Senzația că moare … și ar fi vrut în realitate să se termine repede, să ajungă la eliberare.
La reanimare îi este propusă o cură experimentală. R. se gândi : în fond ce am de pierdut? și, luptătoare fiind, decide să joace până la capăt partida și deja vedea slăbind chingile bolii asupra articulațiilor și lăsând-o să umble.
Dar, încă o dată, destinul e după colț, să impună un veto, să o încetinească, să o pună la încercare. O cheamă pentru dorita evaluare și pleacă cu ambulanța cu bagajul său de speranțe și de iluzii.
Pe parcursul călătoriei, pierdută în calcularea zilelor care o mai despărțeau de operație, simte o izbitură teribilă și este aruncată de pe targă în pereții ambulanței. Un accident, o tamponare în aparență banală, dar pentru R un traumatism cranian și mai ales amânarea atât de așteptatei cure inovative.
Frica se înstăpânește, crizele respiratorii sunt tot mai dese și tot mai serioase. Spasticitatea nu-i lasă răgaz.
În sfârșit, într-un moment în care boala părea să se fi potolit, fata se poate interna și, încet încet, starea ei se îmbunătețește într-un parcurs lent și obositor, nu lipsit de deziluzii și de recăderi, dar care premiază voința de a lupta.
R.redescoperă viața… vrea să-și reia studiile și, într-o luminoasă zi de iunie, își dă licența. În acel moment darurile cele mai frumoase sunt chipurile strălucitoare ale părinților. A reușit! A reusit să-i facă mândri de ea, dar nu știe de ce nu i-au spus-o niciodată, din cauza pudorii care uneori ne face să ne ascundem sentimentele cele mai autentice, că au admirat-o întotdeauna necondiționat și , mai ales, că au iubit-o întotdeauna.
Pare un vis din care nu ar vrea să se trezească niciodată, și, mai mult, în viața ei intră, cu discreție, cu respect,cu dedicare iubirea și se întoarce zâmbetul. Și dorința de a dărui, de a povesti altora propria experiență, de a transmite forța celui care poate e mai slab, celui căruia îi este frică să înfrunte urcușurile prea abrupte.
Ca întotdeauna, în orice aventură, R. se aruncă cu entuziasm , intră in A.I.S.M. ( Asociația Italiană de Scleroză Multiplă) până la a deveni Președinte Național și viața ei se populează cu istorii, chipuri, amintiri, experiențe de înmagazinat din nou în prețiosul ei sertar.
Sertar care se redeschide cu toate stimulentele lui când descoperă handbike.
Renaște pasiunea pentru sport trăită în adolescență, caracterul combativ, voința de a reuși cu orice preț. Cap și inimă comandă corpul, brațele răspund și… sosește victoria! Dar victoria cea mai mare este de fiecare dată „recucerirea în totalitate a senzațiilor , voința de a se măsura și autodepăși”, cum spune ea însăși.
Intuisem în acel braț ridicat/ înălțat cu toată forța posibilă afirmarea unei victorii care mergea dincolo de linia albă de sosire, o victorie contra imposibilului….
Nu există cuvinte pentru a descrie sentimentele mele, nici lacrimile vărsate decât prin marea admirație pentru această istorie care are gustul sfidării și parfumul surâsului sufletului.
SUFLET
Ca piatra roasă de vânt,
Departe se pierde,
În fragmente de poezie,
Realitatea mea.
Cuvintele,
Ca vise uitate,
Deveniră amintiri.
Lacrimile,
Prețioase perle de emoții vibrante
Vor atinge infinitul
prof. dr. Iuliana Păcurar
