Lagărele bihorene ale începutului de represiune comunistă

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu va aduce pentru România mult dorita stabilitate şi siguranţă statală, din contră, odată cu pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul românesc se instaurează un regim de ocupaţie şi se deschide o eră dramatică a represiunii bolșevice. Mai mult, partea de vest a ţării va rămâne mai bine de jumătate de an sub conducerea Comandamentului Sovietic, administraţia românească reuşind cu greu să-şi intre în drepturi abia în primăvara anului 1945.

În tot acest timp, cetăţenii români din Ardeal au fost vânaţi de ostaşii ruşi, dar s-au aflat şi la discreţia unor etnici maghiari care încă nu predaseră puterea administrativă din Oradea. Măsurile represive au un prim corespondent în înfiinţarea în Bihor a unor centre de internare, nu doar pentru etnicii germani, ci şi pentru primii „duşmani ai poporului”.

În Bihor, au funcţionat patru astfel de spaţii: la Tărcaia, Tinca, Beiuş şi Oradea. În lagărul de la Beiuş au fost internaţi 10 deținuți sub acuzația de activitate legionară. La data de 23 ianuarie 1945, lagărul de la Tărcaia caza 27 de etnici germani, având însă posibilitatea să găzduiască, la nevoie, 300-400 de persoane. Ulterior, aici au fost internaţi membri ai partidelor istorice, în special ţărănişti.

Un lagăr pentru preoții bihoreni

Astfel, în lumina noilor valuri de arestări, după 6 martie 1945, odată cu instaurarea Guvernului Groza, de la Groşeni (Arad) ajunge la Tărcaia şi preotul Ioan Bărdaş, bihorean de origini, împreună cu alţi intelectuali ai satului. Cei 13 ani de prigoană prin lagărele de la Tărcaia şi Caracal, apoi penitenciarele Arad, Timişoara, Jilava, Gherla, Capul Midia şi Aiud, sunt descriși în volumul de memorii „Calvarul Aiudului”. În lagărul de la Tărcaia, părintele Bărdaș a stat închis timp de două luni. Alături de el s-au mai aflat învăţători, profesori, ţărani, preoţi, cu toții erau cazaţi la şcoală şi trăiau „într-o semilibertate, prin grădină, prin curte şi chiar prin sat”. Chiar dacă dormeau pe jos, pe fân şi pe paie, în cele două clase, dimineaţa, cei privaţi de libertate se puteau spăla la fântâna din curte, după care fiecare îşi „făcea momentul lui duhovnicesc”. În acest centru de internaţi, potrivit părintelui Bărdaş, se mai aflau în aceeaşi perioadă şi preoţii: Corneliu Sava, Fofiu de lângă ­Beiuş, respectiv Anca Petru din Sântandrei.

În ce priveşte lagărul de la Tinca, Inspectoratul de Jandarmi Oradea deţinea un tabel cu 45 de bihoreni internaţi aici şi care fuseseră „ceruţi la drepturi de hrană” începând din data de 26 octombrie 1944! Asta în condiţiile în care armata eliberatoare pătrunsese în Oradea abia de 14 zile! Aceştia erau învăţători, avocaţi, comercianţi, funcţionari, agricultori, dar şi următorii preoţi bihoreni: Dan Ioan din Batăr, arestat de pe 31 octombrie 1944, Cioară Gheorghe din Tăut, respectiv Ivănuş Gheorghe, din Ceica, ambii reţinuţi tot de pe 31 octombrie 1944; Frenţiu Vasile din Tilecuş, arestat din 26 octombrie 1944, Roşu Octavian din Dobreşti şi Nicoară Traian din Ghiorac, internaţi de pe 28 octombrie; Porumb Ioan din Tulca (28 octombrie); Şendruţiu Traian din Feneriş (29 octombrie 1944); Sârbu Anania din Ucuriş (29 noiembrie 1944); Ciuhandru Adrian din Roşia (6 noiembrie 1944) şi Anca Petru din Ceica (8 noiembrie 1944). Ulterior, pe data de 24 noiembrie 1944 au fost puse în libertate 31 de persoane, printre care şi preoţii amintiţi. Continuarea articolului dr Cristina Puscas pe http://ziarullumina.ro/lagarele-bihorene-ale-inceputului-de-represiune-comunista-dum-121020.html

Alte știri