Nici nu visau înaintașii orădenilor de astăzi atunci când au inaugurat teatrul din Oradea că, peste mai bine de 120 de ani, astfel de cântece vor răsuna, în română și maghiară, pe scena așezământului cultural abia înființat.
Pentru prima dată de când sunt în Oradea – și sunt aici de douăzeci de ani – am avut sentimentul că sunt, în sfârșit, „acasă”, că aici va fi bine. Am aplaudat până m-au usturat palmele, încântat nu neapărat de spectacolul în sine și de calitatea actului artistic ci de efectul acestuia asupra mea. Pentru că, până la urmă, asta face arta și ăsta e singurul criteriu în funcție de care o putem judeca și „evalua”. Arta vorbește cu fiecare pe limba lui și fiecăruia îi spune altceva. Unii nu înțeleg nimic. Nu fiindcă e arta mută ci pentru că sunt ei surzi.
Spectacolul „Help” la care am asistat aseară a fost (încă) un protest la adresa măsurilor anunțate de Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean Bihor, măsuri care vizează, printre altele, comasarea instituțiilor culturale din Oradea și trecerea artiștilor la contracte de muncă pe perioada determinată. Spectacolul a fost pus în scenă în cadrul festivalului Holnap Utan organizat de Teatrul Szigligeti și a fost o co-producție a celor două trupe ale teatrelor Szigligeti și Regina Maria. „Help” – așa cum îi spune și numele – e un strigăt de ajutor dar și un manifest care s-a făcut auzit în română, maghiară și engleză astfel încât să fie priceput de toți cei care au urechi să audă.
S-a cântat, s-a dansat, s-au citit mesaje, s-au enunțat principii și s-au adus argumente. Am văzut un act artistic unic, într-un registru extrem de personal, în care actorii nu și-au ascuns (sau n-au putut să-și ascundă) emoțiile, și-au înghițit cuvintele, în care i-a trădat vocea, le-au tremurat genunchii și le-au dat lacrimile. N-a fost un spectacol de teatru ci o profesiune de credință.
Nu știu dacă așa s-a vrut sau așa s-a nimerit dar spectacolul s-a jucat în 4 iunie, la 101 de ani de la momentul pe care unii îl aniversează, alții îl comemorează: tratatul/dictatul de la Trianon, 1920. Bucuria personală cu care am plecat aseară acasă ține de faptul că, pentru prima dată, am avut sentimentul că orădenii par dispuși să-și ierte înaintașii și să-și construiască un viitor, împreună, în pace și armonie. Ce moment putea fi mai semnificativ decât acesta în care, în loc de a plânge pentru ceea ce îi separă, oamenii au decis să lupte pentru ceea ce îi unește?
Aseară, români și maghiari deopotrivă au cerut la unison să fie lăsăți să gândească, să creeze, să râdă și să plângă, să trăiască într-un spirit care nu vrea să depindă nici de condiția politică, nici de cea economică și, în niciun caz, de cea etnică.
Aseară nu s-a semnat un tratat sau un dictat. Nu au existat învinși și nici învingători.
Aseară s-a semnat un pact, între egali în drepturi și speranțe de mai bine, între cetățeni. Pentru sufletul Cetății și al oamenilor ei. Pactul de la Teatru.
Aseară, Oradea a redevenit Mare!
Flavius Bunoiu
