Tratatul de la Trianon a fost resimțit de evreii orădeni emancipați și asimilați, deloc puțini, ca o mare lovitură, alături de unguri. În România Mare, ei deveneau dublu minoritari: nu doar etnic și religios, dar și lingvistic, fiind maghiarofoni și, de aceea, era identificați cu dușmanului istoric. Acest lucru a contribuit la 22 de ani de discriminare etno-lingvistică, la care se adăuga agravanta iudaică, într-o Europă radicalizată pe poziții antisemite și o Românie în formă și consistență înnoită, în care prinseseră cu succes germenii ideologiei de extremă dreaptă, cu sloganurile ei antisemite și crezurile care promovau puritatea etnică, în vederea consolidării identității pe criteriu național.
În virtutea inerției antebelice, Oradea românească a fost un oraș emancipat, cu o puternică prezență de evrei, ortodocși și neologi, atei și vișniți. Printre ei, se aflau intelectuali de cel mai înalt nivel, de la jurnaliști, medici, avocați, profesori, arhitecți, comercianți înstăriți, care au contribuit decisiv la modernizarea și așezarea pe poziții avangardiste a orașului în Imperiul Austro-Ungar, până la desființarea acestuia în 1918. Paranteza românească interbelică a fost o perioadă de febrilă radicalizare a evreimii orădene de partea ungurilor deveniți minoritari (dar care, prin atașamentul cultural și lingvistic al evreimii locale erau net majoritari la nivel local) și cu atitudine hegemonă. Prin această orientare, evreii au pierdut ocazia de a-și atrage simpatia românilor, pe de o parte. Pe de altă parte, comunitatea maghiară s-a disociat treptat de cea evreiască, suspectând pactul cu dușmanul, în scopul firesc al supraviețuirii și conviețuirii cu noua administrație. Adevărul istoric este că evreii din Oradea au așteptat, au sperat și au aclamat revizuirea granițelor ante Trianon, au primit cu flori intrarea în Oradea în 1940 a armatelor maghiare. Ca urmare a celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, prin care cei doi miniștri de externe ai Axei, germanul Joachim von Ribentropp și italianul Galeazzo Ciano, au decis ca Transilvania de Nord să fie reatașată Ungariei, evreii din Oradea, ca de altfel întreaga evreime maghiarofonă care locuia în teritoriul arcului intracarpatic a sărbătorit. Speranța comunităților evreiești era revenirea la viața de dinainte de Trianon, deși legile antievreiești începuseră să apară și să-și facă efectul în Regatul Ungariei încă din anii 20, dar se trăia încă „civilizat”, fie și „pe burtă”, în așteptarea depășirii momentului istoric nefavorabil, ca atâtea altele în istoria diasporei evreiești. Atât de mare a fost speranța, încât unii evrei din Transilvania rămasă în Regatul României s-au refugiat în teritoriul anexat Regatului Ungariei.
În România, se resimțea un antisemitism endemic și feroce, alimentat nu doar de autorități și de măsurile acestora, ci și de virulența intervențiilor cotidiene la nivelul comunităților locale al Gărzii de fier. Deportările evreilor în est păreau iminente și chiar au avut loc fără prea multe presiuni, pe când în Regatul Ungariei, asemenea samavolnicii păreau îndepărtate, iar evreii trăiau relativ liniștiți. Manifestările de provocare și violență antisemită erau fenomene spontane în România, puteau izbucni oriunde și oricând, fără motiv aparent, iar unele aveau caracter de pogrom itinerant, ca Kristallnacht-ul din Oradea, Huedin și Cluj din 1927, pus în act de studenții ieșeni mentorați de profesorul A.C. Cuza. Legile rasiale românești și apoi maghiare s-au succedat implacabil în spațiul urban orădean, instigând populația civilă la acte de barbarie, și au culminat cu deportările din primăvara și vara lui 1944, în ajunul încheierii războiului, când pericolul părea de-acum îndepărtat.
În perioada interbelică, la Oradea, antisemitismul a avut un caracter mărunt economic și naționalist din partea românilor, socio-politic și macro-economic pentru maghiari în perioada ocupației horthyste. Românii priveau cu ură și invidie poziționarea economică a celor mai avuți, cu dispreț vădit față de cei mai săraci, care activau adesea în cercurile bolșevice, în slujba unei ideologii care promitea egalitate și abolirea discriminării etnice, la care se adăuga identificarea evreilor emancipați cu maghiarimea locală hegemonă. Maghiarii erau purtătorii unui antisemitism legat cu precădere de activitatea economică de succes și de influența politică și socială a evreilor. În ciuda unității de limbă, a totalei asimilări a evreimii emancipate în societatea maghiară și a loialității evreilor exprimată în mod continuu și fără rezerve, maghiarii au păstrat un climat de neimplicare și chiar de suspiciune față de evrei, folosindu-se însă propagandistic de acest devotament. Punerea în aplicare a deportărilor a fost resimțită de evrei ca o trădare supremă a fraților de limbă și cultură, care nu s-a șters nici până astăzi. Civilii unguri i-au predat pe evrei fără prea multe eforturi de salvare sau, în cel mai bun caz, au asistat pasiv la atrocități și au intrat repede în posesia bunurilor vecinilor și prietenilor. Cruzimea celebră a jandarmilor unguri i-a făcut pe români să fie și ei pasivi, „bystanders”, cum sunt numiți în literatura de specialitate. Sub ocupație horthystă avuseseră loc masacre ale civililor români în zone din Transilvania, ca cel de la Ip, Suplacu de Barcău, Zăuan, Camăr, iar atașamentul evreilor transilvăneni față maghiarime și preferința acestora pentru administrația maghiară i-a făcu să nu organizeze ample și riscante gesturi de salvare. Cu toate acestea, au existat destule situații în care oficialii și civilii români și maghiari s-au implicat activ în salvarea evreilor, fie și din rațiuni materiale. Ceea ce a uimit însă și în continuare uimește cercetătorii perioadei este pasivitatea evreilor înșiși, care, sub oblăduirea șefilor comunității, nu s-au împotrivit ghetoizării și deportării. Pe de o parte, apropierea frontului și evidența pierderii războiului de către Axă activa speranța ca timpul să fie de partea celor abuzați, iar un alt motiv obiectiv era deportarea în perioada anterioară, în lagărele de muncă din Ucraina, a unui număr semnificativ de bărbați evrei, lipsind comunitatea de forța motrică a unei rezistențe cu sorți de izbândă.
O elocventă mostră a reacției populației este dată de jurnalistul evreu Bela Zsolt, tatăl vitreg al Evei Heyman, el însuși și familia lui victime ale Holocaustului de la Oradea, supraviețuitor, care, imediat după război, a scris pagini autobiografice remarcabile sub titlul Nouă geamantane [ed rom., Paul Editions 2022], în care arată fără rețineri disprețul, jignirile și modul barbar în care s-au comportat locuitorii orașului când evreii au fost conduși spre ghetou într-un fel de marș al rușinii pe strada principală, în timp ce vânzătorii de ziare strigau principalele titluri ale ediției zilei: „Evreii și-au primit pedeapsa cuvenită! Nagyváradul creștin nu mai este un vis!”
„… nu am auzit decât lamentațiile lașe, perfide ale prietenilor de odinioară – nu, pleacă, și eu sunt sub supraveghere, nu-mi nenoroci familia – și abuzul mârșav, vocea batjocoritoare și râsul răutăcios când eram încolonați și mânați spre ghetou. Stăteau pe marginea străzii, domnii respectabili învârtindu-și bastoanele de plimbare care niște magicieni, și cățeaua blondă de profesoară fluturând o rachetă de tenis. Ori ne râdeau în față, ori se uitau peste capetele noastre strâmbând din nas, de parcă prin fața lor ar trece căruțele măturătorilor, încărcate cu toate gunoaiele orașului. Pe terasele cafenelelor, jurnaliștii, actorii și prostituatele cu admiratorii și patronii lor cu tot își sorbeau băuturile dulci cu paiul sau beau bere, ciocnind zgomotos halbele. […] Am fost purtați pe Strada Mare, terenul preferat al abuzatorilor iremediabil corupți și al lingușitorilor din mica nobilime, al corpului vanitos de ofițeri în toată splendoarea cruzimii și stupidității lor, al marilor negustori care își băteau joc de morala laxă în afaceri a evreilor și al respectabilelor doamne din clasa mijlocie care își făceau promenada. Aceste doamne erau cele mai guralive. Când le-au văzut pe cele câteva femei evreice care își cumpărau de obicei rochiile de la Budapesta, călătoreau în stațiuni termale în străinătate, citeau cărți în engleză și aveau amanți – femei care le-au dat durerosul complex de târgovețe, femei pe care au încercat să le disprețuiască și la care să se uite de sus, de la înălțimea imaginarului lor statut rasial, oficial și militar, și pe care le-au invidiat nu atât pentru bogăția și eleganța lor, cât mai ales pentru capacitatea lor de a se bucura de viață – le-au aruncat în cap oalele de noapte ale sufletelor lor, plină până la buză de decenii de căsnicii nefericite. Aceste evreice sofisticate din Nagyvárad erau faimoase și printre evreicele sărace, cu batic în cap – pentru stilul lor colorat de viață.”
Două ghetouri au fost instalate la Oradea, cel mare fiind încadrat de Palatul Ullmann, unde au fost înghesuiți în condiții inumane și de unde au fost deportați un număr care variază între 27 000 și 30.000 de evrei, aproximativ o treime din populația orașului și câteva mii din județ, cu un impact uman, demografic și economic devastator. Urmașii unora dintre victime se află printre noi, până acum un deceniu mai erau și câțiva supraviețuitori. Unii și-au spus povestea, dar cei mai mulți au trecut-o sub tăcere, într-o societate care pare veșnic nepregătită să-și asume trecutul cu bune și cu rele. Într-un oraș atât de „evreiesc”, cu un istoric sever și de netăgăduit de hărțuire a evreilor și Holocaust, indiferent sub ce stăpânire, nu există încă o politică culturală consistentă și coerentă de cunoaștere a acestei istorii, nu există nici aparent banalele „stumbling stones”, pe care le găsim în orice localitate din Europa unde a existat Holocaust (acele plăcuțe de alamă amplasate pe trotuare, în fața caselor de unde au fost ridicați abuziv și deportați evreii în ghetouri și lagăre de exterminare). Acolo unde nu există memorie și preocupare reală pentru temele dureroase, decât sporadic și lacunar, există însă o mare probabilitate ca istoria să se repete, iar vremurile par coapte pentru ceea ce părea pentru totdeauna lăsat într-o nemărginit de tristă urmă.
În urmă cu 80 de ani, în 1945, odată cu încheierea războiului, s-au eliberat și lagărele. La Oradea au revenit un număr de aproximativ 2000 de evrei. Unii s-au întors „acasă”, alții s-au aflat în trecere, mai spre est. Printre supraviețuitorii lagărelor de la Auschwitz și Mauthausen, se numără soții Ileana și Martin Berger, care și-au pierdut sigurul copil, Mircea, de 4 ani, în camerele de gazare de la Auschwitz. Cu viețile devastate, încărcați de traume imense, rămași fără nimic, cu toți cei dragi pieriți în coșmarul tocmai încheiat, și-au reclădit căminul și viețile în orașul care i-a deportat, Oradea. Au zămislit doi copii, pe care i-au crescut încercând să nu le transfere suferințele. Și-au crescut și iubit apoi nepoatele, pe care le-au dus la lecții de balet, la plimbare prin orașul care le-a furat demnitatea și viața. Mâna tatuată a bunicii le-a mângâiat, le-a gătit mâncărurile preferate și le-a dat în leagăn… S-au stins în mijlocul celor dragi, ai stirpei pe care au renăscut-o din cenușa lagărelor de exterminare, iubiți și respectați, lăsând în urmă file scrise „pentru cei care vor veni după noi”, spre neuitare, ca să afle și ei și să nu se mai repete, fiindcă dacă știi, poți să te ferești. Este în curs de publicare, la Ratio et Revelatio volumul de memorii dedicat familiei Berger, cu sprijinul Mariei Lontiș, nepoata lor.
Raluca Lazarovici Vereș, Dr. în Istorie la Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Dr. în Romanistică a Univ. degli Studi di Torino, Decorată cu Ordinul Steaua Italiei în grad de Cavaler, 2024
