Nici de data aceasta, de Ziua Culturii Naționale, nu s-a gândit nimeni să îndepărteze placajul ros de intemperii care acoperă de ani buni statuia lui Mihai Eminescu. Cel pe care îl onorăm, în fapt, pe data de 15 ianuarie. În orașul nostru, statuile și sculpturile par a fi apreciate mai degrabă pentru calitățile estetice, de mobilier urban, decât pentru simbolistica inerentă și pentru valoarea lor culturală.
De Ziua Culturii Naționale eu mă încăpățânez să cred în continuare în această formă de artă și vreau să vă prezint un sculptor, un artist, unul dintre cei cărora le datorăm faptul că (încă) ne mai putem bucura de cultură.
Daniel Dan este prietenul meu. Și este sculptor în marmură. Teribil de talentat. Dar și teribil de artist, pe cât de autentic se poate, complet rupt de cutumele lumii în care trăim cei mai mulți dintre noi. N-are nicio urmă, oricât de mică, de răutate în el, e un munte de naivitate și simț artistic, trăiește frumos și visează des și cu ochii deschiși. Are un doctorat în sculptură.
Daniel și-a vândut toate lucrările realizate până acum și și-a cumpărat o bucată de pământ în vârful unui deal, la Roșia, în Bihor. Satul bunicilor săi. Și-a ridicat cu mâinile lui (și ale prietenilor săi) o casă din lemn vechi și tot ce-a mai găsit folositor și locuiește acolo alături de un câine. „Casă” e mult spus căci nu seamănă cu nimic din ce-ați mai văzut până acum, e mai mult o instalație artistică. E și atelier în același timp, acolo sculptează, acolo doarme, acolo trăiește, în condiții în care cei mai mulți dintre noi nu am trăi. Fără apă, fără căldură, fără confortul din care eu scriu iar voi citiți aceste rânduri. Nu e o “fiță artistică”, atât a putut să agonisească artistul din el până acum.
Daniel și-a mai acordat un an în care să reușească să trăiască din pasiunea sa, încă un an în care să fie artist. Pentru a reuși să supraviețuiască și-a vândut sculpturile la prețul pe care i l-au oferit cei care i-au trecut până acum pragul. Mult sub valoarea lor reală. Sculptează cruci, fântâni arteziene și chiuvete pentru traiul zilnic. Mult sub valoarea lui reală.
Țara aceasta are multe probleme. De viață și de moarte. În țara aceasta sunt mulți oameni cu probleme. De viață și de moarte. Toți merită și toți merităm ajutor, o șansă, la un moment dat. Prietenul meu nu va muri, la propriu, dacă noi nu putem face ceva pentru el. Desigur, nici lumea nu va pieri dacă dispare un artist. Dar vă asigur că vom fi toți mai săraci și ceva se va pierde, în mod irecuperabil, dacă nu putem face nimic.
Dar ce am putea face? În primul rând, am putea să îl cunoaștem. Îl găsiți, deocamdată, pe Facebook sau pe Instagram, locul unde îi puteți vedea lucrările și crâmpeie din viață. Cred că, dacă aveți curiozitatea, îl puteți și vizita la Roșia, să-l vedeți la lucru, în atelier, sunt sigur că s-ar bucura de oaspeți. În al doilea rând, am putea să-l apreciem pentru arta lui și să-l ajutăm să rămână artist. După cum am mai spus, România se poate descurca și fără un agent de pază cu doctorat în artă.
În jurul nostru este plin de “celebrități” și personaje care monopolizează atenția publică și toate resursele disponibile în mod nejustificat și toxic pentru viața și existența noastră ca și comunitate. Măcar azi, haideți să-i promovăm pe cei care merită apreciere, pe cei anonimi, puțini, tăcuți și talentați datorită cărora avem o Zi a Culturii Naționale.
Flavius Bunoiu
