Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria și Iosif, pentru împlinirea Legii ce prevedea ca orice întâi nascut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la nastere. În acest moment se făcea și curățirea mamei.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494. A fost înlocuită străvechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului, cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.
În Răsărit, această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526). Gneralizarea ei s-a făcut în secolul VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Nașterii Domnului).
În ziua praznicului este cinstită şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de” Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeţia Lui Simeon”, în care Mama lui Iisus este înfăţişată fără pruncul său, iar şapte săbii îi străpung pieptul.
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în aceasta zi prin afumare cu păr de urs.
Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
