Data de 9 martie a fost declarată prin Legea nr. 247/2011 Ziua Foștilor Deținuți Politic, zi consacrată în calendarul ortodox și greco-catolic ca sărbătoare a celor 40 de Mucenici din Sevastia.
Potrivit tradiției, acești mucenici au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324), prigonitor al creștinilor. Sfinții 40 de Mucenici erau soldați creștini și făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Aflând despre credința lor, guvernatorul Armeniei, Agricola, i-a silit să se închine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost condamnați la moarte prin înghețare, în lacul Sevastiei. La miezul nopții, unul dintre soldați a ieșit din apa înghețată, dar a murit. Cei rămași au început să se roage, iar apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra soldaților. Aceștia au fost scoși vii din lac, după care, însă, li s-au zdrobit picioarele cu ciocanele, murind ca niște martiri. Astfel, și foștii deținuți politici din România pot fi asemuiți acestor mucenici, îndurând și ei, în perioada comunistă, cumplite suplicii, torturi și schingiuiri în lungul lor periplu prin închisorile Gulagului românesc în care au fost aruncați pentru că au luptat împotriva regimului ateist de sorginte sovietică.
Printre zecile de mii de români care au cunoscut temnițele comuniste (în perioada 1948-1964 cel puțin 91.333 de persoane au fost arestate, dintre care 73.636 au fost condamnate), bihorenii au ocupat și ei un loc de frunte pe această listă a suferințelor. Potrivit informațiilor specialiștilor, numărul victimelor din județul nostru clasa Bihorul în primele 10 locuri, cu un procent de 1,4%, procent rezultat în urma studierii fișelor matricole penale.
Harta unităților din sistemul concentraționar comunist cuprinde 240 unități de detenție, între care 44 de penitenciare, 61 de locuri de anchetă, depozit și surghiun, 72 de lagăre de muncă forțată, 63 de centre de deportare și domicilii obligatorii, 10 aziluri psihiatrice cu caracter politic. Pe aceeași hartă mai figurau și 93 de locuri de asasinate, gropi comune, lupte cu Securitatea soldate cu morți. Adăugându-se la această geografie sumbră mai mult de 100 de sedii regionale, raionale/județene, unde se desfășurau anchetele Securității, rezultă un total de aproape 450 locuri de detenție sau reprimare.
Penitenciarul din Oradea a fost, între anii 1945-1977, unul dintre unitățile de încarcerare cu un regim sever, unii dintre deținuți considerând că la Aiud „tot era de o mie de ori mai bine decât la penitenciarul Oradea”. Printre cei care au trecut pragul închisorii de pe Criș se numără Arsenie Boca, Arlette Coposu, soția seniorului Corneliu Coposu, episcopul greco-catolic de Oradea Iuliu Hirțea, episcopul romano-catolic de București Joseph Schubert, Gheorghe Rizea, soțul Elisabetei Rizea, Lucreția Jurj, din grupul Teodor Șușman, femeile din lotul Arnăuțoiu, Remus Radina, Ion Ioanid, părintele Nicolae Bordașiu și mii de alți martiri.
Întreaga perioadă de detenție a fost una de grea încercare: foamea, frigul și frica, cei 3 „F” care au dominat universul concentraționar comunist, au pus stăpânire pe cei pe care regimul i-a calificat ca „dușmani ai poporului”. Metodele de exterminare folosite au mers de la intimidări, șantaj, lipsa asistenței medicale, bătăi cumplite, izolare la „Neagra” – celula de pedeapsă, până la execuții în miez de noapte. Ani de zile, arestații au fost închiși în celule supra-aglomerate, cu paturi de beton sau priciuri, fără pernă, pătură sau cearșaf.
Regimul alimentar a fost unul slab caloric și se limita la varză, cartofi, arpacaș și fasolea. În zeama transparentă și imundă rătăceau, de regulă, legume alterate, deshidratate, necurățate, nespălate și înghețate. Supa de varză avea doar gust de varză, fără urmă de frunze de varză sau grăsime. În ciorba de arpacaș se numărau între șapte și cincisprezece boabe, în timp ce în zeama neagră de cartofi „necurățați și nespălați, adeseori aduși înghețați și putrezi”, rătăcea, printre pământul și nisipul gros rămas pe fundul castronului, un sfert sau o jumătate de cartof.
Mizeria, lipsa oricăror norme de igienă personală și nesalubrizarea spațiilor comune au contribuit la accentuarea stării de dezumanizare și abrutizare a simțurilor, cu fiecare zi în care deținuții au fost privați de aceste condiții minime de supraviețuire. Tinetele vechi, sparte, fără capac, devenite neîncăpătoare pentru cei până la 40-50 de deținuți, lăsau în jurul lor o mizerie ce reprezenta o permanentă sursă de infecție.
Odată eliberați din „mica închisoare”, foștii deținuți politic au trebuit să se adapteze noilor condiții de viață din „marea închisoare”, care era România comunistă. Maria Popa (căsătorită Tarcea), din Beiuș, arestată pe 8 iunie 1948 și eliberată un an și 3 luni mai târziu, constată că după ce i s-a dat drumul, „acasă era mai rău decât în închisoare. Nu vorbea nimeni cu noi în oraș. Colegi, prieteni treceau pe partea cealaltă. Dacă vorbea cineva cu noi, îi chema la Securitate să-i întrebe ce am spus”.
Dr. Cristina Liana Pușcaș,
muzeograf la Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal,
secția Muzeul Orașului Oradea
