Din cele mai vechi timpuri, “serviciile poştale” au existat sub forma solilor sau mesagerilor care străbăteau distanţe lungi călare sau pe jos. În anii 1600 şi 1700, multe ţări aveau sisteme poştale naţionale şi intrau în acorduri bilaterale între naţiuni, care prevedeau schimburi de corespondenţă.
Primul oficiu poştal din lume a fost înfiinţat în 1712, în Sanquhar, un mic oraş din sudul Scoţiei, care funcţionează şi astăzi. Iniţial, poştaşii duceau corespondenţa călare, iar mai târziu au apelat la trăsuri. Au urmat oficiile poştale din Stockholm (Suedia) şi Santiago (Chile), în 1772.
Timp de sute de ani, oamenii care doreau să comunice între ei, dar se aflau la distanţe considerabile unii de alţii, aveau o singură soluţie – scrisoarea. Declinul scrisorii scrisă de mână constituie o schimbare culturală atât de vastă, încât istoricii ar putea împârţi lumea după epocile în care se scriau scrisori şi cele în care nu se mai scriu.
Tranzacţiile imobiliare, înregistrările naşterilor şi deceselor, rapoartele meteo, documentele guvernamentale, toate contribuie la imaginea pe care ne-o facem despre trecut. Aflăm ce mâncau stramoşii noştri, cum se îmbrăcau, ce credeau despre dragoste sau despre războaie, toate din scrisorile lor, conform stiri.tvr.ro.
Acum există e-mail-ul, dar aceasta este, spun istoricii, o scriere care astăzi este şi mâine poate să dispară. Există şi o enormă şi preţioasă colecţie de informaţii despre viaţa de zi cu zi, în arhivele de televiziune, galeriile foto ale telefoanelor, pe Youtube şi chat-uri. Problema este nu că nu există suficientă informaţie despre cum gândim şi cum trăim. Dar citirea unei scrisori, oferă o imagine despre cel care a scris-o, o imagine pe care altfel nu am avea cum să o dezvoltăm. Mai mult, corespondenţa dovedeşte că atunci când scrii, eşti mai relaxat şi îţi poţi exprima mult mai uşor gândurile şi emoţiile. Nicio altă formă de comunicare nu pare să încurajeze suficient această formă de intimitate.
