Cred că ar trebui să înțeleagă toată lumea faptul că actualul conflict de muncă nu este atât despre cifre cât despre încredere și coeziune socială, mai exact despre încrederea societății în guvern și elită (establishment). Contestarea acestei credibilități este condusă de profesori care au organizat de jos în sus o veritabilă mișcare socială care tinde să atragă și alte categorii sociale. La nivelul imediat, trebuie să avem în vedere, evident, pericolele unei confruntări directe, care e ușor de declanșat chiar dacă deznodământul nu i-l poate prezice nimeni.
Pe scurt, ceea ce se întâmplă nu seamănă cu o negociere, și tocmai acest lucru ne indică faptul că avem de-a face cu o mișcare socială care s-a suprapus peste o mișcare grevistă organizată. Pentru că îndemnurile combative vin din rândurile membrilor simpli, încurajați și de bâlbele și aparentele cedări ale guvernului, dar și de o susținere populară și mediatică destul de consistentă, liderii de sindicat nu par a avea nici o autoritate iar deciziile sunt luate mai degrabă pe considerente emoționale decât după o strategie anume. Lucrurile se îndreaptă către confruntare (dacă nu cumva, undeva, se pregătește o soluție miraculoasă). Pe ici colo se simte chiar o stare de spirit revoluționară care e ca paiele puse pe foc (acum ori niciodată/ dacă nu acum, când? Șamd, normal că politicienii din opoziție exultă), care e ok, doar că cei puși pe răsturnarea orânduirii (adică a grilelor de salarizare în sectorul public) trebuie să se gândească și la ziua de după posibilul succes, sau la diversele feluri în care lucrurile nu merg așa cum se așteaptă.
Inițial, sindicatele au cerut o creștere cu 15% a salariilor. Apoi, împotriva logicii unei negocieri, au sporit revendicarea la 25%. Oferta guvernului de 1000 de lei brut/lună are un impact bugetar de vreo 2,1 miliarde, conform estimărilor oficiale, fiind un pic sub solicitarea inițială de 15%. Din punctul acesta de vedere, chiar și din cel al solicitării de sporire cu 25%, cei 1000 de lei/lună sunt o ofertă rezonabilă. (Nu neapărat dpv al asigurării unui standard de viață decent). Este, în orice caz, o ofertă mult, mult mai generoasă decât primele despre care se discuta până acum și chiar o victorie pentru sindicate.
Acum, după această ofertă, sindicatele plusează la 2000 lei/lună (adică vreo 4,2 miliarde pe lună).
Dincolo de aspectele emoționale (știu că sunt iubiți politicienii care promit mult, că doar nu dau din ce e al lor) ar trebui să se recunoască faptul că ceea ce se întâmplă nu reflectă un mod rațional de a purta negocieri. Felul în care sindicatele sporesc revendicările sugerează că nu avem o negociere ci mai degrabă altceva în care ofertele rezonabile ale guvernului sunt văzute de sindicaliști ca semne de slăbiciune și motiv pentru a cere mai mult.
Serios, dacă mă duc să cumpăr o casă scoasă la vânzare cu 50.000 de euro iar vânzătorul, pentru că mă vede bine îmbrăcat și că sunt dispus să dau cam cât cere, sare să îmi ceară 75.000, eu ce ar trebui să fac? Mă scuzați pentru lipsa de populism. Justificarea sindicatelor este că nu au încredere în promisiunea guvernului că în noua lege a salarizării va fi introdusă prevederea de creștere graduală a salariilor, pornind de la cele ale debutanților care ar trebui să ajungă în trei ani la salariul mediu pe economie.
Cu toate argumentele raționale de partea sa, Guvernul și coaliția se află într-o poziție mai degrabă dificilă, pe care o sesizează de altfel sindicaliștii (și mulți analiști de altfel). Acest lucru derivă din importanța pe care a căpătat-o educația în opinia publică dar și din simpatia recentă de care se bucură profesorii. Profesori care nu mai sunt văzuți ca „dascăli”, sau „apostoli ai neamului” ci, mai degrabă, ca un fel de sacrificați ai sectorului bugetar.
Conversațiile intense din ultimii ani pe teme precum rezultatele la testele internaționale, analfabetismul funcțional, abandonul școlar sau despre adecvarea programelor școlare la piața muncii indică o evoluție fericită a opiniei publice. Această evoluție, pe de altă parte, responsabilizează clasa politică, obișnuită să se ia la harță îndeobște pe teme precum sărăcia, locurile de muncă și corupția.
Ca explicație putem spune că, odată cu modernizarea țării, au progresat și așteptările și prioritățile cetățenilor care, iată, sunt mult mai preocupați de calitatea serviciilor publice decât o făceau în urmă cu două decenii când se resemnau mult mai ușor cu situația din școli și spitale. Azi cetățenii judecă școlile și spitalele mult mai informați și, implicit, mult mai critic. În subsidiar, părerea mea este că partidele care vor veni cu programe solide pe aceste teme vor puncta semnificativ la alegerile locale și naționale de anul viitor.
Susținerea de care se bucură lupta grevistă a profesorilor în opinia publică reliefează, la rândul ei, simpatia de care se bucură această categorie profesională în rândul cetățenilor. Conform unui sondaj IPSOS recent, 58% dintre românii cu drept de vot consideră că profesorii sunt îndreptățiți să solicite creșteri de salariu prin mișcări greviste.
Sigur că se pot găsi multe motive de critică la adresa cadrelor didactice, dar absența privilegiilor (de care se bucură alte categorii de bugetari, iar aici susținerea din partea publicului trebuie corelată și cu ostilitatea față de pensiile speciale), faptul că s-au abținut mult timp de la mișcări revendicative – ceea ce le-a conferit și o imagine de victimă, mai ales că au fost lăsați la urmă la aplicarea Legii Salarizării Unice și felul disciplinat și civilizat în care își expun nemulțumirile, le-a adus în timp un important capital de simpatie. Chiar dacă nu apare așa ceva în sondajul IPSOS, este clar că majoritatea cetățenilor este de acord că îmbunătățirea salarizării în învățământ este o condiție indispensabilă a creșterii calității în acest sector.
Din aceste motive guvernul trebuie să trateze cu maximă atenție greva cu care se confruntă și să înțeleagă că are de-a face nu doar cu pretenții salariale dar și cu un set de nemulțumiri mai mult sau mai puțin difuze dar care tind să se acutizeze odată cu apropierea sezonului de alegeri. Comunicând imprudent, escaladând printr-o atitudine de confruntare și ostilizându-și cadrele didactice, guvernul și coaliția riscă să își alieneze o bună parte din societate care, iată, pare de partea profesorilor.
Adrian Hatos, senator PNL Bihor
