Când sufletul cântă deja pe versuri bacoviene, are nevoie de căldură și de încredere. Iar dacă „peisajul” istoric arată ca în ultimul an și jumătate cu atât mai mult. Muzica lui Serghei Rahmaninov este poate nu un izvor de căldură și de încredere, dar o doză bună și figurează în programul concertului filarmonicii orădene de joi seara. De la ora 19, în sala Enescu-Bartok, vom putea asculta Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră în re minor, opus 30 și Simfonia a II-a în mi minor, opus 27. Concertul se înscrie în cadrul manifestărilor dedicate împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Serghei Rahmaninov. Solistul serii va fi Antoniu Tiberiu Nagy, iar dirijor Janko Zsolt.
Cel târziu după 1996 și filmul australian Shine, celebri au devenit nu doar pianistul David Helfgott și actorul Geoffrey Rush, ci și Concertul nr. 3 pentru pian și orchestra de Rahmaninov, considerat până azi unul dintre cele mai grele, dacă nu cel mai greu din literatura pianistică. După acest concert, compozitorul a mai scris două lucrări concertante pentru pian: Concertul nr. 4 și celebra Rapsodie pe teme de Paganini. Concertul nr. 3 nu este doar un tumult emoțional, ce cuprinde toate culorile sentimentale, de la ludic la dramă, de la patos la încredere și serenitate, ci și un sport extrem în virtuozitate. Pe lângă o tehnică aproape de perfecțiune și profunzime emoțională, concertul mai pretinde solistului mâini mari. Un pianist cu mâini mici are un adevărat handicap și nu poate cânta acest concert, indiferent cât de virtuoz este pentru că nu ajunge cu degetele la toate notele pe care le are de cântat. Rahmaninov a avut, la fel ca Johann Sebastian Bach printre alții, mâini foarte mari care i-au permis să vrăjească publicul cu câteva trepte peste alți colegi de generație. Succesul de care s-a bucurat acest concert la public și la colegii muzicieni (pianiști sau dirijori) l-a ajutat pe Rahmaninov să își reclădească încrederea în sine după depresia suferită cu eșecul primei simfonii, în 1895. Eșec ce ar fi putut evitat dacă dirijorul premierei, reputatul compozitor și dirijor Alexader Glazunov, ar fi fost „treaz”. O personalitate hipersensibilă ca Rahmaninov a scăpat acest detaliu … Premiera absolută a concertului din 1909 l-a avut pe compozitor ca solist, destinatarul inițial Josef Hofmann a declarat concertul imposibil de interpretat. Nu e prima capodoperă a muzicii care a fost etichetată astfel de primul adresant.
Cea de-a doua parte a concertului de joi seara o constituie Simfonia a II-a în mi minor, opus 27. Cronologic Simfonia a II-a precede Concertul nr. 3 cu 2-3 ani. A fost compusă între 1906-1907 și dedicată fostului său profesor de armonie de la Conservatorul din Moscova Serghei Taneev. Simfonia a II-a este una dintre cele mai des interpretate lucrări orchestrale ale compozitorului. A scris-o într-o perioadă relativ fericită din viața sa dominată de melancolie. Trecuse de depresie, era deja apreciat pianist, dirijor și compozitor, familial îi mergea bine, iar Rusia era încă sigură. 10 ani mai târziu era obligat să emigreze din fața revoluționarilor bolșevici și a Revoluției din Octombrie. Rahmaninov aparținea nobilimii. Melosul și emoționalitatea lucrării ne aduc aminte de capodoperele lui Pușkin, Dostoievski sau Tolstoi, de muzica lui Ceaikovski și de filmele lui Mihalkov (60-70 de ani mai târziu), dar și de dramele la care asistăm azi. Ieșirea din acest tumult emoțional dramatic, orchestrat cu măiestrie, este realizată cu ajutorul speranței care își face loc în lucrare spre finalul ei.
Tânărul pianist Antoniu Nagy va încerca să stăpânească al treilea concert de Rahmaninov cu virtuozitatea dobândită deja și evident îi revine sarcina să ne fascineze cu muzica lui Rahmaninov și să ne prezinte nu doar frumusețea sufletului rusesc și a celui omenesc, indiferent de câte slăbiciuni are, ci și să ne ofere câteva raze de soare și de speranță într-un noiembrie gri și o toamnă dificilă la nivel mondial.
Dirijorul Janko Zsolt are de dirijat două lucrări dificile și stufoase, cu orchestrație încărcată, postromantică. Cele două lucrări de Rahmaninov îi solicită energia, discernământul, abilitățile de prioritizare. După Rahmaninov niciun ascultător nu mai rămâne cu impresia că un dirijor mixează aer, indiferent cât de economă sau de elegantă îi este gesticulația. Janko Zsolt nu face risipă de gesturi, rămâne elegant, fidel partiturii și surprinde de fiecare dată, pentru că la fiecare apariție, oricât de cunoscute sunt lucrările dirijate, reușește să scoată ceva nou în evidență, sau să accentueze ceva ce ne-a scăpat până acum.
Mai găsiți câteva bilete la acest concert la caseria filarmonicii și pe site-ul bilete.ro .
Daniela Stoica
