Ar fi trebuit să fie o zi obișnuită, ziua de 24 martie a.c., pentru noi și pentru beneficiarii serviciului licențiat Cantina Socială al Asociației Caritas Eparhial Oradea: noi pregătim masa de prânz în cantina proprie și ei, la ora 12.30, se prezintă la masă.
Dar, în urma situației cu care ne confruntăm, nu doar noi ci lumea întreagă, nu mai este o zi obișnuită, așa cum nu vor mai fi multe de acum încolo.
Inițial, am decis să închidem cantina pentru o săptămână, pentru a avea timp să ne reorganizăm și să găsim soluții. În urma primirii unui ajutor financiar, am achiziționat tacâmuri și caserole de unică folosință pentru a-i putea deservi la geamul cantinei, luându-le astfel posibilitatea de a putea sta la masă, în condiții civilizate, așa cum o fac cei mai mulți dintre noi.
Urma să începem pe 23 martie servirea la pachet, dar a sosit o a doua ordonanță militară care interzice adunări mai mari de trei persoane. O altă zi neobișnuită, alte decizii de luat.
Ca în orice criză, persoanele vulnerabile devin mai vulnerabile și, de obicei, victime: persoane vârstnice, persoane singure, persoane al căror venit nu depășește 250 lei/lună, persoane ale căror cheltuieli de întreținere depășesc veniturile şi/sau asigurarea hranei zilnice pune în pericol stabilitatea financiară, persoane fără adăpost sau cu domiciliul instabil.
De aceea, am decis ca cei care treceau pragul cantinei să aibă, în continuare, o masă caldă asigurată, chiar în contextul actual al pandemiei cu care ne confruntăm, mergând noi în întâmpinarea lor și ducându-le, acolo unde se află fiecare, singura masă din zi.
Astfel, începând de marți 24 martie a.c. și până când vom avea resursele necesare, o echipă formată din pr. Olimpiu Todorean, președintele Asociației, Teodora Boda, asistent social și Nicu Vinter, voluntar am plecat să distribuim masa de prânz celor 50 de beneficiari: 30 de beneficiari zilnici și alți 20 ocazionali.
S-a dovedit a fi o zi cu emoții, o zi cu provocări, o zi în care am avut șansa de a interacționa cu beneficiarii noștri în mediul LOR de existență, depășind astfel limitele spațiului cantinei, unde ei erau obișnuiți să vină pentru a se putea hrăni.
O dată porniți spre ei, am putut constata că și-au respectat partea lor de angajament (care a presupus disponibilitatea lor pentru a ne a ne aștepta, conform celor stabilite anterior, precum și în urma contactelor telefonice cu noi), ne-au așteptat răbdători și senini, surprinși parcă de faptul că, de data aceasta, noi am fost cei care, într-un fel sau altul, i-am “vizitat” pentru a le face o bucurie atât de necesară traiului cotidian: hrana – pregătită, ca de obicei, de către bucătarul cantinei, în interiorul Centrului social “Maria Rosa” din Oradea.
Treptat, cât vom putea, ne vom adapta nevoilor individuale ale beneficiarilor noștri și poate că această situație cu care ne confruntăm va da naștere altor zile obișnuite, în care să rămânem alături de ei, în care să nu se simtă ai nimănui, în încercarea lor continuă de a supraviețui vremurilor actuale. Căutând o motivare pentru a suporta consecințele lipsurilor cu care se confruntă, beneficiarii serviciilor noastre sunt cei care ne oferă nouă energia de care avem nevoie pentru a fi, cât e cu putință, alături de ei; fiecare persoană vulnerabilă care trece pragul cantinei este – de fapt- o persoană puternică, aflată în progres constant cu fiecare pas timid pe care ei reușesc să îl facă spre redobândirea unui echilibru pierdut tocmai din cauza lipsei hranei, a locuinței, a celor dragi.
Mulțumirile lor repetate pentru acest demers se regăseau în privirile lor, iar lipsa cuvintelor unora dintre ei era suficientă pentru a descrie emoția care parcă nu le dădea voie să vorbească; sentimentul de recunoștință pe care l-am simțit fiecare din echipa noastră, ajunsă astăzi la fiecare în parte, ne-a dovedit încă o dată că prin răbdare, implicare și dăruire oferite tocmai acelora care au mai multă nevoie, dar care nu au resursele necesare pentru a dărui (la rândul lor) putem să găsim oricând inspirația și motivația necesare pentru a le rămâne alături, chiar și în această perioadă plină de restricții.
La sfârșitul acestei acțiuni, am avut sentimentul că, deși am pășit în mediul lor, ne-au “împrumutat” destule zâmbete și trăiri interioare care să ne facă să simțim că suntem bineveniți oricând, ca și cum am păși, la final de zi, pragul casei noastre.
Teodora Boda, asistent social
