Deși mulți nu o vor recunoaște, iar alții poate mă vor ”taxa” dur, cred că o bună parte a părinților ce au încă copii elevi în clasele primare și gimnaziale, abia așteaptă ”să scape” de aceștia (și) sub motivația începerii școlii.
Adevărul este acela că, este greu, este complicat și nu de puține ori este obositor, să ”te ocupi” dedicat și angajat cât de mult se poate, în realizarea suportului și a asistenței presupuse de creșterea și formarea unui copil, în drumul său spre adolescență.
Poate nimic nou sub soare, dar fără îndoială, că aceste aproape șapte luni de forțată coabitare, puternic centrată în cadrul și în limitele restrânse ale familiei, a determinat niște ”consumuri” și costuri inedite, specifice. Și da, poate că și unii și alții, au obosit, și s-au obosit.
Te întrebi astfel, ce învățături se pot extrage de aici?
Îndrăznesc mai jos să formulez câteva:
- școala are și rolul, poate mai puțin realizat până acum, de a răspunde parțial unei dificile și sensibile perspective – Avem copii, e în regulă. Dar ce trebuie să facem cu ei?
- a fi părinte, cu multe ore pe zi, dedicate familiei și copiilor, poate fi (din păcate, spun eu)…surprinzător, pentru prea mulți; și asta în condițiile în care, chiar dacă nu realizau suficient, aceștia se așteptau, ca o bună parte a responsabilităților lor să le ”preia” de fapt școala, iar dânșii, să își continue cât mai puțin stingheriți ”designul liber” (?!) al propriei vieți.
- și datorită perspectivelor de mai sus, prea multe generații de părinți, datorită lipsei înțelegerii și asumării în fapt, a complexității și profunzimilor nevoilor relaționării cu proprii copii, au devenit complici ai unui sistem de învățământ, în care esența era să-i scape de proprii copii (?!) și nu să le fie alături într-un parteneriat de dorit în descoperirea, creșterea și exprimarea potențialului acestora (a copiilor desigur).
După o vorbă românească, era ceva de genul: ”O mână spală pe alta”. Cu ce preț am văzut, și poate unii, vor mai vedea….
Sănătate.
Doamne ajută.
Dacian Palladi
