De ce m-aş îmbăta cu D-zeu?

Şi ce băutură aş comanda încât conversaţia dintre noi să nu fie una inchizatoare, plină de reproşuri, la adresa unei divinităţi care ne joacă feste sinistre, picurând suferinţă în paharul pe care ni-l oferă zilnic să-l sorbim?

Aş alege, cu siguranţă, un vin roşu, care să mai îndulcească amarul cotidian. Însă, toată această reverie mi-a provocat-o cea mai nouă apariţie editorială a unui tânăr orădean, Tudor Ursente, care a ales să publice volumul “îmbătându-mă cu dumnezeu”, sub pseudonimul Renert Dusort, o anagramă, un joc ingenios al minţii scriitorului.
În locul paharului cu vin, am experimentat, în schimb, 26 sortimente din licorile lui Bachus. 26 de poveşti fiecare cu o aromă specială, fiecare aducând gustul şi mirosul unei alte experienţe de viaţă a scriitorului care, pare, să-şi extragă seva inspiraţiei de la etajul întâi al barului preferat. M-aş fi oprit la rândul şase al primei pagini (veţi vedea de ce), dar deja apetitul meu pentru licoarea-poveste mi-a stârnit papilele creierului.
Cele peste 20 de muze sunt punctul central în jurul cărora se ţese câte o lecţie de viaţă pe care personajul o transpune pe o coală de hârtie. Alcoolul şi muzele oferă scriitorului momentele supreme de meditaţie. Băutura nu-l face mai deştept, în schimb “îi face de cei de lângă tine să pară mai puţin proşti”, iar femeile ii deschid tânărului şi un altfel de apetit … cel de a purta o conversaţie incitantă pe marginea unei cărţi  sau a uni film bun. “Ador, în schimb, femeile care, în loc să-şi caute a patru suta pereche de pantofi, aleg să-şi cumpere un set de pahare de vin … pe care să le umple în cantităţi modice pentru a le ţine companie lângă o carte bună”, mărturiseşte autorul.
Această căutare a unui suflet pereche pare să fie, însă, fără de sfârşit. Astfel ne rămâne doar constatarea că “nefericirea e arta de a fi singur în orice mulţime”. Cinismul tânărului scriitor îţi oferă, alături de cele 26 de pahare cu sortimente diferite de alcool, prilej de introspecţie, de coborâre în Iadul sufletului, acolo unde poţi găsi şi o fărâmă de Rai. “Am realizat că, în lumina potrivită, fiecare suflet e curat”, scrie autorul, iar oamenii, dincolo de numeroase defecte sunt, totuşi, “un dezastru frumos”. Ce rămâne după această căutare? De cele mai multe ori nimic, iar în cazurile fericite … o fotografie. “Întotdeauna să alegi poza. Pozele rămân mai mult timp, oricât ne-am strădui”, concluzionează personajul.
Cartea este o provocare, de la prima la ultima filă. Îl trezeşte pe cititor din reverie şi-l determină să-şi ia câteva minute de linişte din galopanta sa fugă prin viaţă. “Dacă ai putea să faci absolut orice acum, ce-ai face?”, este întrebarea adrestă de o EA, interogaţie care răzbate dincolo de pereţii barului şi se strecoară până camera noastră. EL a ales să-o sărute. TU?

Cristina PUŞCAŞ

imbatandu-ma cu dumnezeu

Distribuie informația
Alte știri