Femeile în infernul concentraţionar. Penitenciarul Oradea

Prezenţa femeilor în Gulagul românesc nu are caracter de excepţie.
Chiar dacă procentul acestor martire, care s-au alăturat mişcării de rezistenţă a fost infim faţă de cel al bărbaţilor, supliciul lor nu este mai puţin reprezentativ şi nici nu poate fi ignorat, obolul lor de suferinţă având sensuri mult mai profunde.

Clujeanul Graţian Cormoş în lucrarea sa „Femei în infernul concentraţionar din România (1945 – 1989)” încearcă să ofere câteva explicaţii visavi de rezistenţa femeilor în această lume plină de privaţiuni şi trăită sub semnul fricii. Concluzia la care a ajuns în urma cercetării este că femeile au suportat mai bine închisoarea deorece „femeile ar fi mai obişnuite cu umilirile decât bărbaţii”. Astfel, Cormoş aminteşte că într-o societate tradiţionalistă, „se acceptă ca omul să-şi bată din când în când femeia, femeile erau deja obişnuite cu umilinţele şi violenţa în cadrul conjugal, iar bătăile dure erau o excepţie, de regulă fiind acoperite de lovituri „acceptabile””.
Printre cele mai greu de îndurat chinuri, în perioada de detenţie, le-au reprezentat privaţiunile legate de igienă. Alexandr Soljeniţîn mărturiseşte că a fost frapat, citind mărturiile deţinutelor, de „fleacurile” de care erau acestea preocupate în perioada în care erau închise. El redactează amuzat de stânjeneala care pune stăpânire pe Nadia Surovţeva care şi-a pus în grabă ciorapi desperecheaţi când a fost adusă la interogatoriu, iar în biroul anchetatorului se gândea doar la faptul că acesta se uita la picioarele ei. El constată însă că în toţi anii de detenţie „o femeie nu se putea simţi niciodată curată cu adevărat, nu putea face rost de apă caldă, uneori de nicun fel de apă, …. pe timp de iarnă nu se puteau spăla nicăieri: pretutindeni numai gheaţă, pe care nu aveai cum să o topeşti. Femeia nu are niciun mijloc legal de a-şi procura nici cârpe, nici tifon. Ce să mai vorbim de spălarea lenjeriei”.
Memorialistica feminină de detenţie va consemna cu lux de amănunte această voită depersonalizare la care au fost supuse prin limitarea condiţiilor minime de igienă. Ridicate în miez de noapte din casă sau de pe stradă, deţinutele nu au avut în detenţie, ani în şir decât un singur rând de haine, o rochiţă, o fustă sau o bluză. Lenjeria intimă se limita la o singură pereche de chiloţi, a căror spălare se petrecea şi la câteva luni. „Ora sanitară” pentru care erau alocate cinci minute, timp în care se cronometra şi duşul şi intratul în celulă, se limita de multe ori la mai puţin de trei minute, după care gardianul năvălea „brusc, înainte de a termina” în closet pentru a o obliga pe deţinută să iasă afară, fără ai oferi apă pentru spălat sau o cârpă de şters. De cele mai multe ori, pentru nevoi se utiliza tineta din celulă, iar la Mislea fusese improvizat un WC în spatele unei pături. Spălatul rufelor se realiza doar atunci când femeile erau scoase la baie, cum timpul alocat era doar de zece minute, femeile, în timp ce îşi spălau părul şi corpul, întreaga îmbrăcăminte era spălată „în picioare”, după care hainele erau îmbrăcate aşa ude. Un moment delicat al detenţiei l-a reprezentat imposibilitatea menţinerii igienei în perioada menstruaţiei, în condiţiile în care deţinutelor nu li s-a oferit bandaje igienice şi nici cârpe. „Am fost arestată de pe stradă, într-o rochiţă de stambă, cu nişte sandale. M-au ridicat de pe stradă ca pe un animal rătăcit. Mi-au luat batista, cordonul şi banii. Le-am cerut vată, că eram indispusă, nu mi-au adus vată”, îşi aminteşte bihoreanca Ileana Popovici, prima noapte petrecută la Securitatea din Aleşd. Obiectele prohibite de la banalul pieptene sau oglindă, până la ac, aţă, prosop sau chiar haine de schimb, au făcut parte dintr-un plan bine gândit de organele de represiune, prin această generalizare a stării de mizerie umană, ei obţinând o scădere a rezistenţei deţinutelor.
În sistemul concentraţionar românesc, executarea pedepselor de către femei se realiza în penitenciarele mixte, cum este Penitenciarul Oradea dar şi în cele exclusiv dedicate femeilor cum ar fi Mislea şi Miercurea Ciuc.
Printre deţinutele care în 1962 se aflau în Penitenciarul Oradea se numără şi Arlette Coposu, soţia lui Corneliu Coposu.
Maria Muscalu este soţia lui Ion Samoilă, executat în Lotul Paraşutiştilor.
Lucreţia Jurj a făcut parte din Lotul Şuşman.
Iuliana Preduţ-Constantinescu a fost condamnată în Lotul de la Nuşcoara.
Lista nu se opreşte aici.
Cristina Puşcaş
Distribuie informația și pentru prietenii tăi:

COMPANIE DE TRANSPORT INTERNAȚIONAL MĂRFURI ȘI LOGISTICĂ din Parcul Industrial Borș
ANGAJEAZĂ ECONOMIST SENIOR
CONDIȚII
Absolvent studii superioare economice
Vechime minim 5 ani in domeniu, cuprinzând toate aspectele activității financiar-contabile
Cunoșterea temeinica a legislației financiar-contabile in vigoare
Cunoștințe de operare MS Office (Word, Excel);
CV se trimite la adresa angajări@inovativlogistic.ro, pentru programare interviu

Alte știri