Jurnalul Anei Blandiana, apărut acum cateva zile la editura Humanitas, merită titlul de cartea anului. Este o surpriză, o carte inopinată și genuină.
Cronică personală a celor mai negri ani ai perioadei ceaușiste, 1988 și 1989, o mărturie asupra absurdului și a terorii existenței cotidiene din acei ani, jurnalul acesta poate părea de necrezut cititorului de astăzi.
Textul din volumul gros de peste 500 de pagini este exact textul scris acum 35 de ani. Apar multe nume și multe întâmplări despre scriitori, critici literari, oameni de cultură, prieteni dar despre si activiști de partid, securiști, funcționari de rang înalt sau modest. Sunt și relatări ale unor evenimente care marcau oamenii acelor zile, discuțiile și obsesiile acelor ani. Unele dintre aceste discuții, de pildă cele despre lașitatea poporului român și ineficiența elitei, au rămas și astăzi la fel de actuale.
Jurnalul începe cu ziua de 31 August 1988, în ziua în care am aflat că sunt din nou interzisă. Era cea de-a treia oară în viață. Am mai fost interzisă după ce publicasem două poezii. S-a trimis o circulară de la Oradea, unde eram elevă și unde tata fusese arestat, în care se spunea că sunt fiica unui dușman al poporului. Există un proverb românesc care zice că „tot răul e spre bine” Integral pe hotnews.ro
