„La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.” (Gen 1, 1-2)
Iubiți credincioși!
La sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos, îmi place să mă întorc mereu la primele două rânduri ale Sfintei Scripturi, care le consider ca o uvertură a unei întâmplări minunate. Puterea Dumnezeului creator începe să se manifeste spectaculos şi continuu, şi parcurgând mileniile până în zilele noastre, ne invită să fim şi noi parte a acestei lucrări minunate care arată spre viitor. Cuvintele citate rezumă ceea ce cunoaştem deja din experiența de viață, când nu de puţine ori ne este greu să purtăm povara pustietății și a întunericului existenţei cotidiene. În același timp, descoperim aici chemarea tainică venită de la Dumnezeul, care prin Duhul dătător de viață ne călăuzeşte spre o înnoire şi renaştere în planul salvator al Tatălui ceresc.
În urmă cu câteva zile, am devenit atent la mărturia unui om, care s-a destăinuit într-o emisiune radio. Un om trecut deja prin experienţa vieţii, vorbea despre tainele existenţei, despre sensul vieții și realităţile prezentului. Spunea: „Este greu să trăiești într-o lume în care în permanenţă te confrunţi cu întrebarea: De ce? M-am săturat să tot încerc să găsesc răspunsuri la toate aceste întrebări. Priviţi la ceea ce se întâmplă în lume! Cu câte pericole ne confruntăm! Câtă nedreptate ne chinuie viețile! Lumea noastră se îndreaptă într-o direcție greșită. Cu siguranță, nu acesta a fost planul lui Dumnezeu Creator. Și totuși, mărșăluim într-o astfel de lume. De ce?”
Mărturia acestui om în vârstă a trezit în mine gânduri profunde, iar întrebarea „De ce?” răsună şi astăzi în interiorul meu. Într-adevăr, Dumneze nu așa a dorit să fie lumea creată de El. Primul capitol al Sfintei Scripturi, relatând minunea creaţiei, pasaj evocat în noaptea Vighilie Pascale, ne vorbeşte despre adevăratul plan al lui Dumnezeu. Iar dacă vrem să parcurgem mai departe acest plan, şi recunoaştem, că şi noi suntem parte a acestei relatări, atunci în istoria răscumpărării noastre vom descoperi într-adevăr un șir de întrebări De ce?, care mereu întrepătrund calea noastră spre înnoire. În şirul acestor întrebări: De ce?, acum, în lumina sărbătorilor pascale, aşi dori să reflectăm la două momente de confruntare a omului cu planul mântuitor al lui Dumnezeu.
„DE CE m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”. (Lc 2, 49)
Poate ne surprinde faptul că, la sărbătoarea Învierii, reflectăm la acest moment al copilăriei lui Isus. Dar, după o reflecție mai profundă, ne dăm seama, că prin întrebare formulată de tânărul Isus aflat în pelerinaj cu părinţii săi la Templul din Ierusalim, pentru a sărbători Pesahul, el transmite un mesaj mai profund al chemării sale. Alături de Maria şi Iosif, Isus nu trăieşte doar momente ce ţin de tradiţia şi disciplina religioasă a evreilor, ci este acolo prezent pentru a începe celebrarea propriului Paşte. În răspunsul adresat mamei sale, Isus indică spre adevărata lui misiune, revelată deja Mariei prin bătrânul Simeon la ceasul prezentării la templu. Şi iată, Isus din nou „se află în templu, nu ca un rebel şi neascultător faţă de părinții săi, ci tocmai ca şi un ascultător, cu acea ascultare care duce la cruce și la înviere.” (Joseph Ratzinger, Isus din Nazaret, III) – Întrebarea cu care Isus îi surprinde pe Maria şi Iosif ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne ducă spre o adevărată introspecție. Sărbătorirea Învierii presupune din partea noastră să îl cunoaștem pe Isus, și să conştientizăm misiunea sa. Să căutăm să înțelegem învățătura lui și să lăsăm ca mesajul său să treacă prin zidurile pe care le ridicăm adesea și în multe feluri în calea iubirii lui Dumnezeu. Doar atunci putem sărbători cu adevărat Învierea lui Isus, dacă ne alăturăm lui în fiecare zi, și Îl primim în viața noastră. Înnoirea vieții noastre poate începe doar acolo, unde Îl întâlnim pe Isus învățând, vindecând problemele noastre şi chiar suferind, pentru căci în El și prin El se manifestă iubirea părintească a lui Dumnezeu. Paștele ne va fi de folos, dacă vom putea răspunde cu fermitate la întrebarea lui: „De ce m-ați căutat?”. Pentru că îl cunoaștem, pentru că vedem în El calea spre adevăratul succes al vieții, pentru că îndrăznim să ne încredințăm Lui pe noi înșine, pe cei dragi și întreaga lume, pentru că prețuim mai mult ca orice legătura noastră cu El. „Trebuie să fiu în casa Tatălui meu” – spunea odată Isus, parcă invitându-ne „ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu.” (Ioan 14,3)
„DE CE-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?” (Lc 24,5)
Dintre relatările despre înviere, ne place să amintim experienţa femeilor care în prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață se grăbesc la mormântul lui Isus. Sub povara evenimentelor şi purtându-și durerea, scopul lor este să săvârşească ceea ce mai era necesar în jurul lui Isus înmormântat. Erau atât de copleşite în durerea lor, încât descoperind mormântul gol, amărăciunea crescândă le împiedică să recunoască calea speranței și a întâlnirii. Nu poate fi întâmplător faptul, că evanghelistul care a consemnat acest eveniment, vorbind despre mormântul deschis și gol, , dar şi despre femeilor sfinte cu cei doi bărbați îmbrăcați în haine strălucitoare, moment în care femeile și-au îndreptat privirea spre pământ. Privirea orientată în jos este un semn al tristeţii şi durerii, un semn al pierderii şi deznădejdii într-o întâmplare aparent încheiată. Cuvântul îngerilor însă, nu este doar o simplă comunicare despre înviere, despre planul minunat de mântuire al lui Dumnezeu. Plămada nouă, despre care apostolul Pavel le-a scris mai târziu corintenilor (1Cor 5, 6b-8), dospește deja în mormântul deschis și gol, pentru a pătrunde și a face roditoare viața celor care sunt deschiși la înnoire. “De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?” – Această întrebare ne îndrumă din nou spre meditaţie, căci învierea trebuie să lase amprente în viața creștinului. Din acest motiv, în fiecare an, la sărbătorirea Vighiliei Pascale, Biserica ne invită să ne amintim de propriul nostru botez și, ca plămadă vie, să reînnoim promisiunile baptismale. Să ieșim din rutina vieții noastre și, cu credință împrospătată și voință reînnoită, să ne așezăm la izvoarele speranței și bucuriei. Lumânarea pascală simbolizează acest izvor pentru noi: în Isus Cristos, care a biruit moartea pentru noi, a apărut lumina atât de necesară pentru creșterea noastră, căci izvorul tămăduitor al învierii nu va seca, dacă vom rămâne aproape de Isus. Iată de ce este atât de oportun să retrăim bogăţia credinţei noastre şi roadele ei în viaţa de creştin. Dincolo de aparențe, miracolul învierii ne conduce la profunzimi, acolo unde prin credință putem ajunge la cunoașterea Dumnezeului cel viu. În acest an, de Sărbătoarea Paștelui, când lumea se confruntă cu atâtea încercări, trebuie să ne apropiem unii de alții cu o o astfel de credință, plină de viață și orientată spre viitor. Într-o lume întunecată, trebuie să-L căutăm pe Cel Înviat și să-L oferim pe Cristos unul altuia.
„La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.” (Gen 1, 1-2)
Iubiți credincioși! Primele rânduri din cartea Genezei inspiră deja o atmosferă pascală. Dincolo de întrebările „de ce?”, aceste rânduri ne oferă deja o speranță nouă, pentru că Dumnezeu continuă să lucreze pentru binele omului. Prin Isus Cristos, El a venit foarte aproape de noi, pentru a da răspunsuri și îndrumări la întrebările și neliniștile noastre. Să ne deschidem viaţa în fața Lui și, asemenea vestitorilor Învierii, în compania femeilor și a ucenicilor grăbiți spre mormânt, împreună cu cei care, în așteptarea Rusaliilor, l-au întâlnit pe Cristos cel viu pe drumul spre Emaus, în arcă, pescuind sau în comunitatea, în spatele ușilor închise, să ne lăsăm atinși de Vestea cea bună, de mesajul vieții înnoite. Isus trăiește și astăzi! „Cu cât se apropie cineva mai mult de El, cu atât este atras mai mult în viața Sa în misterul suferinței Sale răscumpărătoare.” (Joseph Ratzinger, Isus din Nazaret, III). Să permitem ca prin noi marea lucrare de răscumpărare, să aducă o nouă speranță lumii încercate de suferinţă.
Doresc tuturor dragilor mei credincioşi, şi celor care cu speranţă sărbătoresc Învierea Domnului, ca această sărbătoare să fie un izvor de pace adevărată, şi momentul unui nou început într-o viaţă înnoită.
