Cum măsurăm eficiența instituțiilor de cultură și a culturii? După productivitate? Cum măsurăm productivitatea culturii? După calitatea spectacolelor? După numărul premiilor câștigate la competiții de profil? După numărul vizitatorilor? După numărul cărților împrumutate? După numărul Like-urilor pe YouTube sau Facebook? După moralitatea celor care înfăptuiesc actul cultural? După renumele actorilor, regizorilor, scenariștilor, soliștilor sau dirijorilor care urcă pe scenă? După mărimea sau modestia facturilor?
Măsurile de reorganizare a instituțiilor de cultură din Bihor vizează reducerea cheltuielilor. Punct! Asta înseamnă cifre. (Nu că cifrele nu ar fi și ele o artă în sine, dar asta e deja o altă filosofie.)
Arta nu trebuie să însemne risipă. Hmmm, deja apare o problemă. Arta a fost, este și va fi întotdeauna mai scumpă decât alte lucruri.
Trupa Iosif Vulcan are în mod normal 6-8 premiere într-un an. Trupa Szigligeti cam la fel. Spectacolele respective se joacă câțiva ani la rând. Filarmonica are circa 40 de concerte pe stagiune. (Ne referim în mod evident la ani normali, fără pandemie Corona.) E teatrul mai leneș decât filarmonica? Cele două teatre orădene au anual spectacole și actori nominalizați și/sau premiați la festivaluri și competiții naționale și internaționale. Filarmonica – nu. Sunt filarmoniștii mai slabi decât actorii?
La Scripcarul pe acoperiș a fost în primii ani după premiera de la Oradea o surpriză dacă mai găseai locuri în săptămâna dinaintea spectacolului. Ar fi trebuit ca trupa Vulcan să joace doar Scripcarul?
Filarmonica organizează deja în mod tradițional trei concerte de Anul Nou, cam tot atâtea cu muzică de film și cu rock-simfonic. Ar trebui să interpreteze doar muzică din creația familiei Strauss și a lui Franz Lehar, muzică de film și rock-simfonic?
La anumite expoziții ale muzeelor se înghesuie publicul, de altele nici nu a știut că au existat. La biblioteci merg mai ales elevii, studenții și cercetătorii, și asta mai ales în perioada anului școlar/universitar. Ar trebui să le închidem?
Like-uri pe YouTube și Facebook? Criteriul poate fi aplicat doar în pandemie, când actul cultural s-a desfășurat online. Cu mențiunea că dacă știi că nu trebuie să fii punctual undeva, nici nu intri imediat pe canalul media, pentru că știi că acel concert va fi și mâine tot acolo. Iar dacă ai ghinionul să prinzi și o conexiune proastă la internet, vezi un concert/spectacol pe reprize …
Moralitatea celor care înfăptuiesc actul cultural? Repere de moralitate e bine să căutăm în Biblie, în istorie, în istoria bisericii, în mănăstiri. Dar artiștii … Gesualdo și-a ucis soția și pe iubitul acesteia. Beethoven (compozitorul meu preferat, n.B.) a fost un depresiv, ursuz, mizantrop și pe deasupra bețiv, care își vindea lucrările concomitent mai multor cumpărători, iar uneori nu le livra nimic. Richard Wagner? Un arogant, invidios, antisemit, fustangiu, sugativă de bani publici. Mihai Eminescu? Să nu sanctificăm ce nu trebuie sanctificat. William Turner? Auguste Rodin? Și ca să nu mă refer doar „sfinții” din istoria artei, la primul protest al corului Filarmonicii din iarnă, unul dintre argumentele coriștilor a fost că directorii au salarii foarte mari, iar tratamentul echitabil (rezumat grobian) ar fi fost să moară și capra vecinului: din salariul celor trei directori se poate plăti jumătate de cor. Acesta e un exemplu soft. Artiștii sunt personalități hipersensibile. Dar nu îi aplaudăm și nu le cumpărăm lucrările, înregistrările pentru că sunt morali sau hetero, ci pentru că sunt talentați și pentru că arta lor ne mișcă, ne spune ceva.
Actorii, regizorii, scenariștii, soliștii și dirijorii foarte buni (care umplu sala) sunt scumpi. Nu cred că Oradea își va permite vreodată să îi cheme pe scenele ei, din resurse proprii, pe Yuja Wang, Ana Netrebko, Ben Whishaw sau Kirill Serebrennikov. Dar uneori îndrăznește să invite artiști din eșaloanele următoare. Sunt tot scumpi.
Până la urmă avem nevoie de artă și de cultură? Arta și cultura nu satură ca o plăcintă, nu plătesc facturi, ba le dau spectatorilor/consumatorilor tot felul de idei ciudate, care uneori duc la revoluții. Și pe deasupra sunt scumpe!
Ca să ne întoarcem la cifre. În spatele cifrelor sunt oameni, artiști și public/consumatori de artă. Nimeni nu zice că cineva trebuie să iasă la pensie din locul de muncă unde s-a angajat prima dată. Nu știu câți dintre noi au avut un singur loc de muncă în ultimii 20 de ani. Dar să se dea peste cap existența instituțiilor culturale și a artiștilor, din patru în patru sau din opt în opt ani, de câte ori se schimbă puterea sau coaliția de guvernare centrală sai locală … Doar învățământul se reformează la fel de des precum cultura în România. Rezultatele se văd și într-o zonă și în cealaltă. În timp …
Avem nevoie de artă și de cultură(?)
Daniela Stoica
