Filarmonica orădeană mă invită la următorul ei concert, din 20 Mai 2021. „Festival Beethoven” citesc în program. Uvertura Coriolan, op. 62 și Simfonia a III-a în Mi bemol major, op. 55 (celebra Eroica) de Ludwig van Beethoven. Dirijorul serii: Romeo Rîmbu, unul dintre cei doi dirijori permanenți ai filarmonicii. Și pentru că sunt un meloman înrăit, mă intrigă lipsa unui concert cu solist din program, dar și faptul că maestrul Rîmbu apare din nou la pupitrul orchestrei, la trei săptămâni de la ultimul concert în care a dirijat Requiemul în do minor de Cherubini. OK, concertul era înaintea penultimei „relaxări” și l-am urmărit doar online, pe YouTube. În mod normal un dirijor nu apare atât de des pe scenă, indiferent cât e de mare.
Nu trebuie să fac săpături jurnalistice serioase pentru a găsi cauza programelor din ultimele săptămâni și luni. Conducerea filarmonicii trebuie să facă în fiecare săptămână antecameră la conducerea Consiliului Județean (CJ) cu programul și invitații următorului concert și onorariile care li se vor oferi. Dacă se aprobă, vor avea loc așa cum au fost propuse, eventual cu modificări și ajustări. Dacă nu se aprobă, nu vor avea loc.
Sunt surprinsă! Parcă aveam conducere liberală în fruntea județului și a orașului. Dar o asemenea măsură îmi amintește de comunism și de dictaturile NS și bolșevice. Teoretic acum politica nu se mai amestecă în cultură. Am prins câțiva ani de comunism și îmi amintesc că atunci era obligatoriu ca la fiecare concert să se interpreteze o piesă românească sau dintr-un compozitor născut în România. Compozitorii, soliștii și dirijorii din program nu trebuiau să fie pe lista neagră a partidului. Atât. Reguli relativ simplu de urmat de conducerile filarmonicilor din țară, fentate din când în când, acceptate de public. Regula de acum mi se pare mai cruntă și mai periculoasă.
La teatru era un un pic mai dificil, pentru că era și e vorba și de cuvinte, nu doar de sunete și de emoții. Repertoriul stagiunii trebuia să conțină piese din dramaturgia românească și internațională care promovau valorile partidului de clădire a unei „societăți sănătoase, construite pe valorile partidului, de creare a omului nou, multi-lateral dezvoltaaatt” (vă mai amintiți?). Oradea fiind mai departe de București mai putea uneori fenta și monta pe scenă și piese precum „Zece hohote de râs” de Tudor Popescu sau „Amadeus” de Peter Schaffer.
Ambele instituții aveau probleme financiare, iar maestrul Ervin Acel a început organizarea concertelor educative în Oradea și în provincie. Atât filarmonica, cât și teatrul au început o campanie agresivă de vânzare de abonamente în școli și întreprinderi. Ervin Acel și Mircea Bradu, directorii de atunci a celor două instituții, riscau deseori mult pentru a păstra filarmonica și teatrul nu doar la nivel economic de plutire, ci și la un nivel al repertoriului calitativ ridicat, pentru a nu pierde publicul din cauza partidului. Mulți elevi își făceau abonamente ca să dea bine în fața profesorilor, iar dintre angajați doar ca să scape de gura șefilor. Dar mulți dintre ei veneau să vadă pe ce au dat banii și erau vrăjiți, cuceriți de artă, de cultură. „Visi d’arte! Visi d’amore!” aveau efect în sufletele turmentate de lozinci comuniste. „Visi d’arte! Visi d’amore!” nu a însemnat vulgaritate sau compromis pe scenă.
Cu o nouă conducere în fruntea județului, ideologic și declarativ total diferită de anii adolescenței mele, cele două instituții de cultură ale orașului au alunecat într-un vârtej al timpului. Diferența la filarmonică e că nu mai știe ce are voie și ce nu, iar cel puțin unul dintre directori trebuie să facă antecameră săptămânal la conducerea Consiliului Județean pentru a-i fi aprobat programul și soliștii. Intenția declarată a Consiliului Județean e economia resurselor financiare. Așa se impune reorganizarea filarmonicii, a teatrelor, a muzeelor, a bibliotecilor, a instituțiilor de asistență socială. Sloganul declarat este „cultura se poate face fără risipă.” De acord! Dar și drumul spre iad tot cu bune intenții e pavat. De la intenția asta declarată de economie până la propunerea aberantă din iarnă de desființare a Corului Filarmonicii, iar acum proiectul de angajare a tuturor artiștilor și muzeografilor pe perioadă determinată de câte un an cu posibilitatea prelungirii contractului de muncă în fiecare an „e-o cale-atât de lungă” că mi se oprește mintea în loc. Reformele sunt totdeauna dureroase, dar reformele nu înseamnă distrugere, ci RE-FORMARE, RE-ȘAPARE, RE-MODELARE. Ori actualul proiect al CJ, care se dorește impus printr-o mașină de vot (pentru că PNL are majoritatea în CJ și poate impune tot ce își dorește), nu supus unei dezbateri publice, discutat, întors pe toate părțile, rumegat, aduce cu sine distrugerea a ceea ce s-a construit în aproape o sută de ani, distrugerea câtorva instituții de cultură care au rezistat unui război, două dictaturi și unei democrații care se construiește și se dezvoltă de 31 de ani.
Rămân la exemplul filarmonicii, pentru că este instituția mea culturală de suflet, pentru că iubesc muzica cu ardoare, pentru că spun în fiecare zi „Mulțumesc pentru Muzică!” Din iarnă s-au desființat posturi și s-au blocat posturile vacante. Până la înjumătățirea ansamblului e o chestiune de luni, poate un an, maxim doi. Mai mulți artiști s-au pensionat deja, iar alții sunt pe cale să se pensioneze înainte de limita de vârstă. Preferă să fie penalizați pentru lipsa unui an-doi la pensie decât să trăiască în nesiguranța semănată de actuala conducere a CJ și cu urmările financiare ale contractului de muncă pe perioadă determinată, prelungit anual. Contractul pe perioadă determinată înseamnă bani mai puțini, concedii mai scurte, instabilitate financiară și presiune psihică. Față de contabili sau ingineri, artiștii au handicapul unei abilități foarte accentuate. În cultură un handicap de dorit, cu actuala ideologie a conducerii județului, un handicap ucigător. Foarte puțini artiști sunt „multi-tasking” și se pot re-orienta profesional. „Ghinion” vor spune cinicii. Dar ghinionul nu e doar pentru artiști, ci și pentru consumatorii de artă. Cu artiști mai puțini și timorați, oferta culturală va sărăci. „O asemenea tristețe nu am trăit niciodată în filarmonica”, mi se spunea în zilele trecute.
Clădiri de patrimoniu restaurate și renovate și șosele de calitate europeană (germană, sperăm) sunt de dorit, dar nu suficiente pentru a atrage și ține turiști români și străini în Oradea și în Bihor. Frumusețile arhitectonice se bifează în Oradea în trei ore, cu indulgență patru (am făcut rute turistice în Oradea cu turiști străini și știu din experiență: în patru ore am văzut tot ce era de văzut, inlusiv curți și vitralii de interior și am și luat masa). Frumusețile balneare, naturale și arhitectonice din județ se bifează în câteva zile. Dar oferta culturală ține turiștii o vreme aici, îi readuce aici. Le ia banii, dacă vreți, și dacă reducem totul la bani. Un concert simfonic sau folcloric de calitate e altceva decât o zi în Aquapark, la Apollo sau la Peștera Urșilor, trei exemple aleatorii, foarte frumoase de fapt. Decapităm cultura, castrăm cultura (și spuneți dvs. alte sinonime), nu vom putea ține turiștii mai mult de câteva ore în orașul nostru, oricât de frumos, și curat, și aranjat, și picobello ar fi. A fost bifat și se merge mai departe! Va redeveni un oraș de tranzit.
Până înainte de pandemie, la concertele Filarmonicii orădene veneau abonați din Bihor, Sălaj și județele limitrofe din Ungaria. Avantajul muzicii – nu are nevoie de traducere! La fel era la trupa Szigligeti. Avantajul trupei – subtitrează totul și în limba română. Nu spun nimic de abonații străini (elvețieni, americani, maghiari stabiliți în Bihor, fascinați de oferta culturală din Oradea). Acum constrânși de pandemie vin abonații orădeni și maghiari de pe graniță care sunt pe fază sau au fost sunați de casieria filarmonicii și întrebați dacă vin la concert. Se mai vând câteva bilete pe lângă abonamente. Sala nu are voie să fie ocupată mai mult de 50%. Cu actualele reguli, numite modern și generos „proiecte”, filarmonica își permite să interpreteze piese camerale și din baroc, clasicism și romantism (care nu necesită ansamblu artistic numeros) cu aceeași doi dirijori (care în curând vor fi epuizați și storși ca o lămâie), fără soliști sau cu soliști locali mărinimoși care vor accepta să cânte și pe bani de nimic doar pentru a putea apărea pe scenă (arta nu se face doar pentru sine), vor rămâne abonații fideli și încăpățânați. Dar alți spectatori și melomani nu va cuceri filarmonica în următorul an nici să stea în cap. Spun următorul an, pentru că virologii cei mai optimiști spun că actuala pandemie va mai dura cel puțin un an. Încă un an cu jumătate de sală și doar cu concerte/spectacole-proiecte care atrag public – înseamnă sărăcie culturală, malnutriție sufletească. Hrana spirituală nu se caută doar în biserică, ci și la filarmonică, în teatru, în săli de expoziție. Și să nu uităm ce înseamnă modelul oferit de Oradea. Deja CJ Arad e încântat de ideea orădeană de a reduce norma corului filarmonicii la jumătate. Filarmonica din Craiova e și mai ghinionistă, nu are voie să susțină nici concerte on line, iar restructurările orădene fac poftă și politicienilor olteni. Pornim din Oradea un tăvălug al amputării și al distrugerii culturale?
Ne permitem luxul de a trăi fără cultură? Ne permitem să distrugem ce s-a construit cu atâta muncă zeci de ani? Conducerile anterioare au fost corupte și au angajat artiști pe alte criterii decât profesionale? Să constituim comisii neutre formate din specialiști în domeniu (nu de la ape, păduri etc. pentru a evalua profesioniști din cultură) și să-i reevaluăm. Dar să nu distrugem! E mult mai ușor de distrus decât de construit. Și dacă tot suntem scumpi la tărâțe, să nu fim ieftini la mălai!
Cu un an de pandemie în spate și un viitor atât de gri pentru cultura orădeană și bihoreană, mă consolez și mă rog ca următorii doi ani să treacă mai repede. 2024 e din nou an electoral. Iar în ani electorali totul e roz, frumos și promițător. În ani electorali se finalizează proiecte și se fac promisiuni. Mi se spune deja de multișor: sunteți puțini cei care mergeți la filarmonică (și la teatru și la muzee). Da, suntem puțini, dar și vocea noastră contează! Nu suntem „mulți, dar proști! Proști, dar mulți!” pentru a-l cita pe Lăpușneanu. Suntem mai puțini, dar vocea noastră contează! Vine și 2024 și votul nostru contează iar! Și nu vom uita! Să nu uiți Darie!
Daniela Stoica
