Tăcerea densă. Cum l-au marcat ”nopțile bihorene” pe Mihai Șora? Filosoful a copilărit lângă Beiuș

foto: Mihai Șora în grădina familiei - Feneriș-Bihor-2018

Filosoful Mihai Șora a murit sâmbătă, la vârsta de 106 ani. Scriitorul a fost unul din întemeietorii Grupului pentru Dialog Social. Și tot lui îi datorăm colecția „Biblioteca pentru toți”. Mihai Șora a fost strâns legat și de județul Bihor de care îl lega amintirile copilăriei, ale vacanțelor petrecute în satul Feneriș, de lângă Beiuș

În 2006, Mihai Șora a evocat acele experiențe într-un dialog cu Aurelian Crăiuțu, păstrat în arhiva Revista22:

M.S.: Dar sa revin la evocarea noptilor bihorene. Era atunci un moment uluitor. Uluitor. Poti sa spui: tacere densa?

A.C.: Da, imi place expresia.

M.S.: Cu toate ca tacerea asta densa inseamna de fapt o rarefiere a zgomotului, mergand pana la un vid de zgomot. Cum e tacerea densa? E ca un vid, insa de o rezonanta aparte. Deci, pe acest fond de tacere densa, vibranta, auzeam aceste sunete care punctau tacerea, scotand-o in evidenta. Aceste zgomote locale iti dadeau un fel de deschidere infinita. Stateam astfel in gradina, cu cerul deasupra – de fapt, nu chiar deasupra, caci patul mi-era asezat sub o streasina destul de consistenta ca sa nu ma ploua -, asa incat, chiar daca nu puteam sa privesc direct cerul pe verticala, il vedeam totusi lateral, mai ales spectacolul stelelor. Stateam acolo cu ochii inchisi si auzeam sunetele acestea, care dadeau o impresie teribila de viata, cu toate ca erau sunetele infime, ale unei vieti care dormea.

A.C.: Dar duduia in felul ei…

M.S.: Nu duduia. Era intensa, dar nu duduia. Totul se petrecea intr-o liniste desavarsita, cum n-o poti avea la oras. Acolo, iti facea impresia ca e ca un fel de resorbtie a cosmosului in el insusi. A unui cosmos care se odihneste. Ceva absolut extraordinar! Si – pe acest fond de tacere vibranta – auzeai cate un cocos, puteai sa-l localizezi. Spuneai: asta se petrece acolo, in satul cutare (aflat peste deal). Apoi ii raspundea un altul pe care-l puteai, si pe el, localiza in spatiu, auzind cum isi raspundeau unul altuia dintr-un sat in alt sat. Dintr-o data, resturile acestea de viata treaza intr-o mare a somnului recompuneau geografia locala intr-o varianta de vis. Sau hamaiturile cainilor! Pai, un hamait de caine inseamna un trecator care mergea pe acolo. Iti ziceai: trecatorul respectiv e acum in satul cutare, in locul cutare, vine dintr-acolo si se indreapta spre…

A.C.: O lume feerica, in felul ei, tocmai prin simplitatea si armonia ei desavarsita.

M.S.: Si mai era ceva absolut extraordinar. Era o miscare continua pe soseaua Beius-Oradea, dar nu era una rapida si zgomotoasa, de masini si de motor, nici macar de carute cu cai, ci una lenta, de care trase molcom de bivolite sau de vaci – care, prin partea locului, erau, in acelasi timp, animale de tractiune si producatoare (modeste!) de lapte pentru nevoile zilnice. Si carele acestea stiam ca veneau dinspre Beius si mergeau spre Oradea. De ce? Pentru ca pe acelea care veneau de la Oradea spre Beius nu le auzeam pana nu ajungeau pe pod: o padure densa se interpunea intre partea aceea de drum si locul unde dormeam eu.

A.C.: Si auzeati doar podul?

M.S.: Da. Le auzeam brusc doar cand ajungeau la pod. Dar pe cele care veneau dinspre Beius le auzeam venind de departe. Soseaua era pietruita pe mijloc si se auzea dara sonora a rotilor invartindu-se agale si apropiindu-se fara graba, pe mijlocul drumului. Daca mergi prin praf, nu se aude nici pasul animalului de tractiune, nici zgomotul rotii. Dar ele mergeau acolo, pe mijlocul drumului. Si le auzeam cand se apropiau. Si, pe urma, cand ajungeau pe pod, puteai ghici si viteza cu care mergeau, si greutatea incarcaturii dupa intervalul dintre trecerea peste prima barna, apoi peste a doua, peste a treia… Era ceva absolut uluitor. Cand veneau din directia inversa, era altfel: auzeai intai barnele si doar pe urma auzeai cum mergeau pe mijlocul soselei. Asta iti ingaduia sa-ti spui: asta merge spre…, asta spre… Aveai impresia, percepand sunetele astea infinitezimale, ca, de fapt, in linistea aceea totala, auzi pana si respiratia oamenilor care dorm, auzi respiratia animalelor.

A.C.: O liniste indemnand la reverie si contemplatie…

M.S.: Si asta ma duce inapoi in timp, in alt cadru, dar tot in universul animalelor. In satul bunicilor materni (ei erau oameni bogati), imi placea foarte mult sa dorm din cand in cand – sau, cel putin, daca nu chiar sa dorm, pana in preajma momentului in care ma duceam sa ma culc de-a adevaratelea la al patrulea, al cincilea, sau chiar al saselea apel al bunicii („Vino sa te culci”!) -, imi placea, cum spuneam, sa stau in grajdul cailor si sa-i aud cum mananca, fie boabe de porumb, fie ovaz. E un sunet anumit pentru porumb, un altul pentru ovaz, complet diferite. Fornaitul calului, acel „brrr” pe care-l face din cand in cand (nu stiu de ce, poate ca-l jena ceva), acel „brrr” absolut extraordinar il ascultam fascinat. Stateam acolo in semi-intuneric si era un moment paradisiac. Era o liniste nemaipomenita, auzeai rasuflarea cailor, intrerupta din cand in cand de „brrr”-ul acela care ritma timpul. Pentru ca, altfel, el s-ar fi scurs omogen; asa insa, timpul avea un anumit accent tare, dupa care isi relua curgerea lui domoala. Era extraordinar.

A.C.: Deci e vorba de acelasi sentiment de contopire, de inradacinare…

M.S.: Exact.

A.C.: Dar, in acelasi timp, si de plutire…

M.S.: … Intr-un fel, de contopire cu ceva nemarginit si, in acelasi timp, de inradacinare foarte localizata: orizontul meu de refugiu, locul in care ma retrageam pentru a ma regasi si a ma aduna.

Distribuie informația
Alte știri