Doliu in Oastea Domnului. A murit fiica poetului Traian Dorz

„În dimineaţa zilei de 9/02/2018, la 81 de ani, sora noastră, Florica, fiica fr. Traian Dorz a fost chemat Acasă! ÎNMORMÂNTAREA va avea loc duminică, 11 februarie la Mizieş”, a anuntat site-ul oficial oasteadomnului.ro

Portalul publica si un articol scris chiar de fiica liderului miscariii religioase  despre viața de jertfă și statornicia în credință de care a dat dovadă „tătuța” Traian Dorz:

Anii copilăriei.

Am fost trei fraţi care am rămas în viaţă. Eu am fost cea mai mare, Viorel, băiatul mijlociu, şi Nina, sora cea mai mică. Am mai avut un frate, care s-a născut în 1933, iama, dar a murit la numai câteva zile; a fost botezat Miron. După Nina, în 1944 s-a mai născut o fetiţă, botezată Ecaterina. A ajuns să fie de câteva luni, iar noi toţi ne jucam cu ea şi ne uitam la leagănul ei, fiindu-ne dragă tuturor. Dar s-a îmbolnăvit şi deoarece era război nu găseai doctori şi medicamente, astfel că s-a stins din viaţă la câteva luni. Dumnezeu să le odihnească sufletele în împărăţia Sa cerească.

Tătuţă – aşa îi ziceam – ne lua cu el în grădină şi ne ţinea pe genunchi. În acea vreme stătea mai mult pe acasă, lucrând la primăria Mizieşului, la notarul Bologa. Într-una din acele zile a compus pentru noi poezia O fiii mei, lumina…

O fiii mei, lumina privirii mele dragi,
când lacrima iubirii îmi curge pe obraji
şi-n văl de rugăciune vă port spre Dumnezeu
– lumina-nţelepciunii din cer v-o cer mereu!

Înţelepciunea care vă face credincioşi,
credinţa ce vă face smeriţi şi curajoşi,
curajul ce vă face statornici şi aprinşi,
statornicia care vă face neînvinşi.

Vă cer iubirea care vă face simţitori,
îndatoraţi şi sinceri, şi blânzi, şi primitori,
şi plini de bunătate, şi-ncrezători mereu
– aşa fel de iubire v-o cer lui Dumnezeu!

Vă cer eliberarea de tot ce-i necurat
şi-avânt spre tot ce-i nobil, plăcut şi-adevărat,
vă cer o sfântă sete mereu de mai frumos
cu duh înalt de jertfă în slujba lui Hristos.

…Când lacrima iubirii îmi curge pe obraji
aceasta v-o cer pururi, o fiii mei cei dragi,
şi Duhul Sfânt în suflet vi-L cer s-aveţi mereu,
că numai cine-L are va fi-al lui Dumnezeu!

Ne iubea foarte mult şi la fel îl iubeam şi noi. Bunicii, cărora le spuneam Tata (Constantin) şi Maica (Măriuţa), se ocupau cu munca pământului şi cu creşterea animalelor, fiind ajutaţi la aceste treburi de mama (Maria) şi de noi, care mai aveam grijă de animale.

Primele încercări se arată din zorii copilăriei.

Am trăit aşa fericiţi cu tătuţa, până când într-o iarnă ţin minte că a venit şeful de post de la Drăgăneşti – unul foarte înalt şi negru la culoare. Acesta călărea un cal tot negru pe care îl agita şi îl strunea pentru a sări în două picioare prin curtea plină de zăpadă, reuşind astfel să ne îngrozească pe noi, care eram mici copii. Ne-am speriat şi fugeam îngroziţi, neştiind pe unde să ne ascundem. În acea zi l-a arestat pe tătuţa, iar noi am rămas plângând toţi. Mama încerca să ne liniştească, dar n-a putut, pentru că plângea şi ea împreună cu bunicii noştri.

Aşa s-a încheiat înainte de vreme copilăria noastră. Căci începând din acel moment au urmat alte arestări ale lui tătuţa şi mereu percheziţii, menite să ne înspăimânte şi să ia orice scris ar fi găsit. Îmi amintesc că, de câte ori se făceau percheziţii, ne ascundeam pe după garduri tremurând de frig şi de foame. Aceste percheziţii erau nemiloase. Jandarmii şi pe urmă miliţienii răscoleau întreaga casă. Paturile erau din paie. iar ei le întorceau şi le stricau pe toate, lăsând un praf greu în urma lor. Pentru o bună bucată de vreme au făcut aceste percheziţii tot la trei zile, cu toate că ştiau că nu mai aveau ce să găsească.

Lungul „drum al lacrimilor” din timpul anilor de închisoare.

În anul 1950, înainte de Paşti, în Vinerea Mare, am fost toţi trei împreună cu Maica să-i ducem ceva de mâncare, căci se afla arestat la securitatea din Beiuş (sediul Securităţii era atunci viz-a-viz de Şcoala Normală de Fete. azi Liceul Pedagogic „Nicolae Bolcaş”, chiar în ultima casă de pe acea stradă). Un vecin ne anunţase că în acea zi îl văzuse, când era dus de un securist la el acasă şi pus să taie lemne. Îl dusese într-o casă foarte aproape de locul în care se găsea fosta moară a lui Crainic. Acolo am mers să-l întâlnim. Când l-am văzut, i-am sărit în braţe toţi trei, căci ne-am bucurat nespus de revedere, fiindcă până în acea zi nu ne lăsaseră să îl vedem. El ne îndemna să ne rugăm la Domnul şi la Maica Domnului, spunându-ne că o sa vină curând acasă şi îndemnându-ne să fim ascultători. Pe urmă, în ziua de Paşti, ne-am dus la el toţi trei împreună cu Mama. Atunci era la Securitate, însă l-au lăsat să stea mai mult de vorbă cu noi. În acele momente ne tot minunam de ce este aşa de slab, din moment ce noi îi duceam mâncare mereu.

În zilele următoare, când l-au scos să sape în grădină, mergeam la el să-i mai duc câte ceva de mâncare. Grădina era înconjurată de un gard înalt de scânduri, dar când am vorbit mi-a spus să-i pun ceea ce îi adusesem sub scândura lângă care o să văd un pic de pământ ieşit în afară. Astfel, mergeam prin spatele grădinii şi pe sub o scândură din gard, sub care tătuţă săpase puţin, îi puneam mâncare, câtă puteam eu duce în trăistuţa cu care mergeam la şcoală. Iar el punea acolo câte o Biblie sau o carte, cum reuşea să mai ia din cele ce erau aruncate prin şoprurile Securităţii de acolo. Nu puteam să vorbim decât două trei cuvinte, pentru a nu fi văzut. Îmi spunea doar că m-a văzut şi că a luat ce i-am dat. Ajungând acasă se bucurau toţi când auzeau că am reuşit să-i dau puţină mâncare, căci acum ştiam că aproape toată mâncarea pe care noi i-o trimiteam oficial era aruncată la câine.

Au trecut apoi mulţi ani în care eu nu am mai mers pe la închisori, ci a mers mai mult Nina, sora mea, pe care o duceau fraţii – mai ales fr. Vaier şi sora Aurelia, soţia sa, şi sora Fica, sora lui. Dar când a fost închis la Caransebeş tătuţa a trimis o carte poştală, cu data la care avea voie la vorbitor. Am mers împreună cu alţi fraţi. Chiar şi acum îmi amintesc drumul greu prin oraş până la închisoare, când toată tremuram şi mă năpădea plânsul. Numai pe mine m-au lăsat să stau de vorbă cu el, însă nu mai mult de zece minute. Am schimbat câteva cuvinte pe un hol, unde se aflau masa şi cântarul pentru pachet.

Atunci când tătuţa era cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan am fost o dată să-l văd, după ce primisem de la el o scrisoare, în care îmi spunea cum să iau trenul şi cum să ajung acolo. Stătea aproape de moş Kolenco a cărui căsuţă mi-a arătat-o. El şi bădiţa Dani locuiau într-o colibă săpată în pământ şi acoperită cu tulei şi cu stuf, iar uşa era făcută din coceni legaţi. Cât am stat aici, două zile, am dormit pe un pat făcut din tulei, coceni de porumb şi stuf, aşa cum dormeau şi ei. După ce a cerut în prealabil învoire de la miliţie, tătuţa a venit cu mine până în Bucureşti şi m-a urcat în tren. El lucra acolo la o fermă, iar din banii pe care îi primise mi-a dat şi mie să aduc acasă. Cu acei bani am reuşit să-l duc la spital pe tata [bunicul], care era foarte bolnav, iar astfel după un timp s-a mai întrămat.

Prin 1957, după ce se eliberase din închisoare, tătuţa m-a dus la Laz. În acea vreme Viorel şi Nina făceau şcoala la Săsciori. Am stat acolo timp de două luni la Lucreţia Morar şi am învăţat împreună cu mama să lucrez la maşina de tricotat. Pe urmă, tătuţa m-a dus şi pe mine la Simeria, unde erau Nina şi Viorel, însă eu nu am stat, ci i-am spus să mă ducă acasă, fiindcă acolo mă simţeam mai bine şi probabil că era nevoie mai mare de mine, cum s-a şi dovedit mai târziu.

În anul 1964, vara, tătuţa a fost eliberat. Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid.

Chiar din acel an l-au obligat şi pe el să meargă să lucreze la CAP. În acest timp mama era foarte bolnavă şi de fiecare dată când veneau securiştii la tătuţa se temea ca nu cumva să-l aresteze din nou. Dar tătuţa tot timpul îmi spunea: „Florică, să ai grijă de mama ta!” şi aşa am făcut. Îi iubeam mult pe amândoi, căci ştiam cât de mult au suferit, tătuţa la închisoare şi departe de familie, iar mama şi noi necăjiţi după el şi mereu la muncă. Dar Tatăl ceresc ne-a purtat de grijă, pentru că încontinuu ne rugam Domnului lisus şi la Măicuţa Domnului şi aşa am scăpat din acele greutăţi.

Arestarea din 1982.

Totuşi, aşa s-a întâmplat că în 1982, cu toate că era deja bătrân, l-au arestat din nou. Mult am plâns şi atunci, când au venit să-l ducă la închisoare. În 3 august, când a venit miliţianul Oros Aurel, să-l aresteze eram în grădină. Tătuţa era pregătit pentru acest moment încă din timp, pentru că îmi spusese că deja îi arestaseră pe ceilalţi fraţi. Mi-a cerut să am grijă de mama, apoi şi-a luat traista şi băţul, ne-a sărutat pe toţi – pe mine, pe mama, pe Nina (care era şi ea acasă atunci) – spunându-ne să ne rugăm. Noi am rămas toţi plângând şi rugându-ne că altă putere nu aveam.

După ce a fost arestat, am primit de la Tătuţa cartea poştală la care avea dreptul. Ne-a spus că în 15 august avea dreptul la vorbitor şi la un pachet de 5 kilograme cu alimente. În ziua stabilită am mers la închisoarea de la Satu Mare împreună cu Maia şi cu fr. Ghiţă Bogdan cu maşina. Fraţii care ne însoţeau nu au fost lăsaţi să intre, ci doar eu şi Maia. Când am văzut pe tătuţa în ce stare era – slab, necăjit, nebărbierit – ne-a cuprins întristarea. Maia a plâns încontinuu, însă tătuţa o liniştea spunându-i: „Maia, te rog să nu mai plângi, că rupi inima în mine; că vin eu iar acasă.”Eu cât am stat de vorbă cu el m-am abţinut să nu plâng, dar când am ieşit afară am izbucnit în plâns şi eu. La fiecare vizită îmi spunea să am grijă de mama, iar eu îl linişteam spunându-i că aşa fac.

În ziua de 6 ianuarie 1983 mai mulţi fraţi mi-au dat vestea că auziseră la radio că va fi eliberat. Lui i-au dat drumul ultimul, pe 7 ianuarie. Ştiam că trebuia să vină aşa că am dus lemne şi am făcut foc în căsuţa lui. Am lăsat poarta deschisă până târziu în noapte când a sosit. Bucuria revederii a fost nespus de mare. Mai târziu ne-a povestit că la închisoare nu i-au dat banii pe care îi trimiteam în fiecare lună, pentru a-şi lua alimente pe ei, decât în ziua eliberării. Noi ne-am necăjit, însă el ne-a asigurat că au fost buni şi la eliberare, când i-a dat la cei care nu aveau bani să-şi ia bilet de tren.

Întâmplări cu securişti.

Îmi amintesc că odată a venit un securist să-i ia declaraţii lui tătuţa. Şi pentru că venise mai înspre seară a rămas să doarmă la noi. S-a culcat în casa de sus în ultima cameră, iar tătuţa dormea în camera alăturată. Noaptea târziu tătuţa l-a auzit trântind geamul. S-a trezit şi a mers să vadă ce se întâmplase. Benea, căci aşa îl chema pe acest lucrător al Securităţii, i-a spus că avusese un vis îngrozitor. Se visase că era undeva ca într-o cuşcă de fier înroşit, care se tot strângea în jurul lui. Și astfel nu mai putea respira şi simţea că se sufocă. Acesta a plecat dimineaţa, spunând: “O să mai vin eu pe aici! Săptămâna viitoare ne întâlnim şi atunci nu va mai fi aşa uşor!” însă nu a mai revenit niciodată, căci Dumnezeu nu i-a mai îngăduit. Mai târziu am aflat despre el că a sfârşit rău de tot. S-a îmbolnăvit şi a ajuns la spitalul de psihiatrie din Ştei. Acolo lucrau nişte oameni pe care el îi bătuse, iar aceştia l-au băgat în cămaşa de forţă, plătindu-i cu aceeaşi monedă. Am mai aflat de la un frate că a fost internat şi în spital la Beiuş şi cerea să i se aducă Noul Testament.

Altă dată, într-o vineri, în Ajunul Crăciunului, pe când tătuţa lucra la cartea Cântările Domnuluia în căsuţa de la fântână, şi se grăbea să o termine pe a doua zi, eu am venit să-i aduc poame fierte. Am observat că deschisese poarta şi când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns că poate mai vin fraţi şi să găsească deschis. Eu m-am întors acasă, însă nu aveam linişte. Parcă ceva mă împingea de la spate. Astfel, m-am întors la el, iar de îndată ce am ajuns în curte văd că se deschide poarta şi intră trei securişti. Atunci am strigat tare: „Bună ziua domnu’ Mihăieş!”, ca să mă audă tătuţa din casă. I-am chemat pe cei trei securişti în casa de la drum, iar între timp tătuţa a ieşit şi a mers după şură şi pe urmă a venit în casă. Cei trei au cerut să rămână singuri cu tătuţa, iar eu le-am spus să nu-l ţină mult, pentru că era slăbit şi, în plus, mama era foarte bolnavă, iar venirile lor dese o înspăimântau.

Mai târziu, după 1986, a venit un securist de la Bucureşti şi zicea că Dorz are o grămadă de bani şi de domenii. Atunci l-am dus la tătuţa acasă, spunându-i: “Hai domnule, să-ţi arăt ce averi are şi cât a strâns!” L-am dus în casă şi i-am deschis şi uşa de la cămară, dar când a călcat pe prag s-a rupt cu el. “Aţi văzut ce averi şi castele are”, i-am spus. Răspunsul lui a fost următorul: „Când mă vor mai trimite, eu o să vin până la podeţ şi stau un pic la umbră, dar aici nu mai vin.” A plecat şi nu s-a mai întors niciodată.

Tot cam în acea perioadă, într-o zi îl aştepta în curte un securist, care venise să-i ia declaraţie. Eu eram acolo cu el. Tătuţa a venit cu maşina cu Trandafir şi Ionuţ Pag de la Hălmagiu. Când a intrat pe poartă l-am înţeles din priviri că dorea să ascundă ceva. Atunci i-am spus securistului să vină la casa cealaltă, până se spală tătuţa de cum venise de pe drum şi până o linişteşte pe mama care plângea. Pe urmă, Ionuț a spus că el n-ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. Cred că doar Dumnezeu mi-a dat curaj şi m-a ajutat să trec peste toate acele situaţii grele, fâcându-i pe vrăjmaşii Săi de ruşine.

Cum se scria literatura de samizdat a Oastei.

Imediat după eliberare, tătuţa a început din nou să scrie. Ziua mergea la lucru, iar noaptea scria. Cărţile erau puse în bidoane de plastic, învelite în saci de nailon şi, pe urmă, îngropate bine pe lângă gard. Aşa au reuşit multe din lucrările sale să scape de percheziţii şi să nu fie arse. Pentru a şti ce cărţi erau în bidoane, făcusem semne cu un cui pe vaioaga din gard. Unde făceam o linie oblică erau manuscrise, unde era o linie dreaptă erau cărţi şi Biblii, iar unde era o cruce erau puse amestecate. Însă cărţile nu stăteau mult acolo, ci erau scoase noaptea şi trimise prin ţară. Îmi amintesc că am dezgropat cărţi, pentru fr. Tăchiţă şi pentru fr. Condrea de la Galaţi, care veniseră împreună cu o soră, şi le-au dus cu raniţa, dar şi pentru fr. Hoza.

Îmi amintesc de felul în care manuscrisul Bibliei versificate a fost trimis în străinătate pentru a fi tipărit, imediat după ce tătuţa fusese arestat în 1982. Înainte de a fi arestat tătuţa a pus împreună cu mine manuscrisul făcut sul şi legat cu o aţă, într-un bidon, pe care l-am îngropat în pământ. Atunci mi-a dat de grijă ca, dacă va veni un frate să-l ceară, să-l dau. Aşa s-a şi întâmplat. Într-o noapte, în jur de ora unu, a venit fr. Martin, cu un frate bătrân din Timişoara. Am căutat manuscrisul cu lanterna în bidon şi i l-am dat. Dar mai întâi l-am încredinţat Domnului Iisus şi Măicuţei Sfinte să ajungă bine la locul bun, cum făcea şi tătuţa de fiecare dată. În Timişoara străinul l-a împachetat într-o păpuşă, ca să-l poată scoate din ţară. Şi a ajuns unde trebuia fiindcă Domnul i-a purtat de grijă. Pe urmă, când am mers la tătuţa la închisoare în Satu Mare i-am spus că l-am trimis. Fiind la vorbitor, am pus mâinile pe tabla cu găuri dinaintea mea, i-am spus că „a zburat” şi i-am făcut semn că de trei săptămâni. În acel moment faţa lui s-a umplut de bucurie. Gardianul mi-a atras imediat atenţia să iau mâinile de la vorbitor, dar deja reuşisem să-i dau vestea bună.

Ultimii ani. Noi încercări.

În martie 1987, tătuţa era la Covasna la tratament, cu fr. Vasile. În dimineaţa de 8 martie l-a trezit pe fr. Vasile şi i-a zis: “Uite bani de bilet, mergi, iei trenul şi te duci acasă şi nu vii până nu vorbeşti cu Florica. Cu Florica s-a întâmplat ceva.”Şi. intr-adevăr, aşa a fost, căci atunci avusesem operaţia la apendice. Fr. Vasile a venit la mine la spital în data de 9 martie. Tătuţa ştia de întâmplare şi se ruga pentru mine. Am fost foarte apropiaţi, din priviri ne înţelegeam.

Mai doresc să amintesc faptul că tătuţa, prin harul lui Dumnezeu a ştiut mai dinainte data morţii sale. Sâmbăta înainte de Rusalii, pe când era internat în spital la Beiuş, iar fraţii se pregăteau să meargă la Sibiu, la adunarea de la mormântul părintelui Iosif, cu un glas foarte slab, i-a spus nepoatei sale Maia: „A treia Rusalii va fi o sărbătoare cum n-a mai fost.” El prevestise sărbătoarea întâlnirii lui cu Mântuitorul, care urma să aibă loc după comemorarea de la mormântul păr. Iosif, pentru a nu întrista întreaga adunare.

În anul 1989 a mai mers pe la Nina şi pe la Nelu Beg. Tot în acel an, la Paşti, când a venit acasă, a stat o săptămână atunci şi mi-a spus că fraţii au adunat o sumă de bani pentru casa memorială a Părintelui Iosif, pe care i-a pus la CEC şi ar vrea să mă treacă şi pe mine alături de cei trei „fii duhovniceşti”, iar eu am zis că nu. Şi atunci mi-a spus că a făcut un testament, de care eu până atunci nu ştiam, şi că vrea să-l aducă să-l facem amândoi. Era foarte bine şi vesel cât a fost acasă. […]

Mai înainte, când a fost acasă, mi-a spus că a fost acolo la Cluj şi au venit mulţi fraţi din Ungaria şi tot ce au adus a luat soţia lui Suciu, mie nu mi-a dat nici măcar o bomboană şi cred că şi camera de luat vederi tot în numele meu au primit-o, dar mie nu mi-au spus nimic. Era foarte îndurerat şi aşa dimineaţa l-au dus la Timişoara.

Ei l-au lămurit pe fr. Moise să mă convingă să nu-i opresc, că Violeta a vorbit cu un doctor acolo, care o să-l vindece. L-a dus părintele Cornel cu maşina noastră şi când a venit a doua zi mi-a zis: „Du-te cu trenul la Timişoara, că a rămas foarte bolnav şi necăjit.” Tătuţă era acolo cu Nina şi cu „fiii duhovniceşti”. Aşa că m-am pregătit şi am plecat cu trenul. Când am ajuns erau cu tătuţa, Nina şi Estera. Am dus şi eu de acasă o sumă de bani, dar am aflat că doctorul lăudat nici măcar nu era acolo, ci era în concediu. Cât am stat eu acolo a fost mai bine tot timpul şi am vorbit amândoi. Nina a mers şi ea acasă două zile, iar când s-a întors eu am plecat, lăsându-l bine. Am venit acasă liniştită, că tătuţa e mai bine. Asta a fost miercuri. Când joi dimineaţa pe la ora 10, văd că intră Nina pe poarta noastră şi îi zic: „Ce-i cu tine aici?” „Am venit cu tătuţa, că a zis doctorul că nu mai are de trăit decât câteva ore. După ce ai plecat tu ieri n-a durat mult şi de atunci nu mai vorbeşte nimic.”

Când m-a văzut a zis: „Florică. vreau să mă mărturisesc şi să mă împărtăşesc.” Era în ziua de înălţarea Domnului. Am trimis după părintele paroh Ciuhandru, care a venit şi l-a împărtăşit. Apoi, când i-a făcut rugăciuni a zis: „Ţine, Florică, de cruce şi de lumânare cu mine şi să ştii să spui că tatăl tău aşa a trăit şi aşa a trecut în veşnicie, în credinţa ortodoxă, cu Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe şi aşa să ţii şi tu.” Şi m-a întrebat faţă de părintele: „Să spui aici faţă de părintele ce ai vrea să-ţi las.” Eu am zis: „Tătuţă, nu doresc decât să te rogi pentru mine şi nimic mai mult”. Atunci i s-au umplut ochii de lacrimi şi strângându-mă de mână mi-a zis: „Fii liniştită. încontinuu mă voi ruga.” Iar eu sunt ferm convinsă că rugăciunile lui mă însoţesc şi mă vor însoţi, până când ne vom întâlni.

(Mărturia Floricăi Dorz – In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ediție îngrijită de Corneliu Clop, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 131-139)